Calatoria inimii VI – Iubirea constienta

compassion

Tarmul indepartat al iubirii

In miscarea ei finala, iubirea constienta conduce doi iubiti dincolo de ei insisi, catre o legatura mai puternica cu viata in ansamblul ei. Intr-adevar, iubirea dintre doi oameni nu are loc sa creasca decat daca isi dezvolta orientarea mai larga, dincolo de ei. Arcul mai larg al iubirii dintre doi oameni tinde catre un sentiment de inrudire cu tot ce e viu, ceea ce Teilhard de Chardin numeste “o iubire a Universului”. Doar in acest fel poate iubirea, dupa cum scrie el, “sa se dezvolte intr-o lumina si putere fara margini”.

Astfel, calea iubirii se extinde in cercuri tot mai mari. Incepe acasa – mai intai ne gasim locul, ne imprietenim cu noi insine si descoperim bogatia intrinseca a fiintei noastre, sub toata confuzia si iluziile noastre egocentrice. Cand ajungem sa apreciem bunatatea fundamentala din noi, descoperim ca avem mai multe de oferit unui partener intim.

Mai departe, cand un barbat si o femeie se dedica cresterii constientei si spiritului fiecaruia, vor dori in mod natural sa-si impartaseasca iubirea cu altii. Noile calitati carora le dau nastere – generozitatea, curajul, compasiunea, intelepciunea – se pot extinde dincolo de cercul relatiei lor. Aceste calitati sunt “copilul spiritual” al unui cuplu – ceea ce intalnirea lor ofera lumii. Un cuplu va inflori cand viziunea si practica celor doi parteneri nu se concentreaza doar asupra relatiei lor, ci include si acest sens mai larg al comunitatii si lucrurilor pe care le ofera altora.

De aici, iubirea unui cuplu se poate extinde si mai mult, dupa cum sugereaza Teilhard. Cu cat doi oameni se iubesc mai profund si mai cu pasiune, cu atat vor fi mai preocupati de starea lumii in care traiesc. Vor simti legatura lor cu pamantul si se vor simti sa se dedice ocrotirii lumii si tuturor fiintelor care au nevoie de grija lor. Radiatia catre toata creatia este cel mai indepartat tarm al iubirii si expresia sa cea mai plenara, care fundamenteaza si imbogateste viata cuplului. Aceasta e marea iubire si marea cale, care ne conduce catre inima Universului.

Sursa: John Welwood – Calatoria inimii

Advertisements

Calatoria inimii V – Niveluri de relationare

boo

Cea mai primitiva legatura care se formeaza intre partenerii intimi este impulsul de fuziune simbiotica, nascut dintr-o dorinta de a obtine hrana emotionala care ne-a lipsit in copilarie. Desigur, e ceva obisnuit pentru multe cupluri, la inceputul relatiei lor, sa treaca printr-o faza simbiotica temporara, cand renunta la alte activitati sau prieteni si isi petrec majoritatea timpului liber impreuna. Aceasta faza a unei relatii poate ajuta doi oameni sa stabileasca o stransa legatura emotionala. Totusi, daca simbioza devine dinamica principala intr-o relatie sau se prelungeste prea mult timp, va deveni tot mai limitativa. Creeaza o dinamica de tipul parinte-copil care restrange spectrul de exprimare si interactiune a celor doi, subminand tensiunea barbat-femeie dintre ei si creand tipare de dependenta.

Dupa nevoia primitiva de fuziune simbiotica, dorinta cea mai bazala intr-o relatie intima este cea de companie . Ea poate imbraca forme mai mult sau mai putin sofisticate. La un nivel simplu, e posibil doar sa ne dorim alt corp langa noi, aproape ca un animal de casa, cu care sa impartim patul sau care sa ne tina companie. La un nivel mai sofisticat, copilul din noi vrea un tovaras de joaca, cineva cu care sa radem si sa ne zbenguim, iar adultul savureaza activitatile facute in comun, cum ar fi gatitul sau mersul la evenimente culturale impreuna. Compania simpla joaca un rol in toate relatiile, desi unii oameni nu par sa-si doreasca nimic mai mult de la un partener intim.

Un alt nivel de relationare poate sa apara cand doi oameni impart nu doar activitatile si compania celuilalt, ci si interese, scopuri sau valori comune. Putem numi acest nivel, de la care cuplul incepe sa creeze o lume impartasita, comunitatea. Ca si tovarasia, comunitatea este o forma concreta, pamanteasca de relationare.

Dupa impartasirea valorilor si intereselor se afla comunicarea. La acest nivel, impartasim ce se intampla in noi – gandurile, viziunile, experientele si sentimentele noastre. Stabilirea unei bune comunicari e mult mai solicitanta decat crearea tovarasiei si a comuniunii. Presupune ca doi parteneri de cuplu sa fie suficient de onesti si de curajosi sa expuna ce se intampla in interiorul lor si sa fie dispusi sa lucreze cu obstacolele inevitabile in calea impartasirii adevarurilor lor diferite. O buna comunicare este probabil cel mai important element pentru sanatatea de zi cu zi a unei relatii.

O extensie a comunicarii este comuniunea. Dincolo de impartasirea gandurilor si sentimentelor, este o recunoastere profunda a fiintei altei persoane. Aceasta are loc de multe ori in tacere – privind, poate, in ochii partenerului, facand dragoste, plimbandu-ne prin padure sau ascultand muzica impreuna. Deodata, ne simtim atinsi si vazuti, nu ca o personalitate, ci in profunzimea fiintei noastre. Suntem in totalitate noi insine si in acelasi timp in contact complet cu partenerul nostru. Acest tip de legatura este atat de rar si de izbitor, incat e de obicei inconfundabil atunci cand apare. Doi oameni pot lucra la comunicare, dar comuniunea e mai spontana, dincolo de vointa. Comunicarea si comuniunea sunt forme mai profunde si mai subtile de intimitate decat compania si comunitatea, avand loc la nivelul mintii si inimii.

Intimitatea mai profunda a comuniunii poate sa trezeasca o aspiratie de a depasi de tot separarea noastra, o aspiratie de uniune totala cu o persoana pe care o iubim. Chiar daca aspiratia exprima o nevoie umana autentica, e mai adecvat sa fie indreptata catre divin, absolut, infinit. Cand e atasata unei relatii intime, de multe ori creeaza probleme. Daca aducem toata aspiratia noastra de realizare spirituala intr-o relatie finita, putem ajunge la idealizare, dependenta si moarte. Cel mai adecvat mod de a ne satisface aspiratia catre unime este printr-o practica spirituala autentica, cum ar fi meditatia, care ne invata cum sa trecem dincolo de mintea opozitionala, in toate domeniile vietii noastre. Indrumandu-ne in aceasta directie, relatia intima poate sa inspire acest tip de practica, dar nu poate fi niciodata un substitut total pentru ea.

Toate relatiile vor avea anumite zone de forta de-a lungul acestui continuum de conexiune. Unele cupluri pot sa imparta compania si interesele comune, dar sa aiba putina comunicare adevarata sau comuniune; altele pot sa aiba momente ocazionale de comuniune, dar sa gaseasca cea mai puternica legatura la niveluri mai bazale. Altii pot sa imparta  o comuniune sufleteasca profunda, dar sa aiba putine in comun in planul pamantesc al comunitatii si companiei. Unor astfel de cupluri le va fi probabil greu sa-si creeze o viata impreuna, pentru ca le lipsesc formele mai simple de relationare la care sa regreseze cand intensitatea comuniunii lor scade. Cuplurile care impartasesc o conexiune profunda la nivelul fiintei, o comunicare buna, interese si valori comune si o bucurie simpla a companiei celuilalt au un echilibru ideal al relationarii ceresti si pamantesti. (Sexualitatea poate opera la oricare dintre aceste niveluri – ca forma de fuziune simbiotica, ca si companie trupeasca, ca un sport comun, ca o forma de comunicare sau ca o comuniune mai profunda. )

Sursa: John Welwood – Calatoria inimii

Calatoria inimii IV – Tendintele de izolare

isolation

Ca sa aprofundam legatura barbat-femeie, nu e suficient sa intram in contact cu spiritul nostru salbatic. Trebuie sa fim, de asemenea, capabili sa “imblanzim monstrii” – formele negative, distorsionate pe care le imbraca salbaticia noastra – care de multe ori distrug relatiile. Cand o persoana imblanzeste pe alta, se creeaza  o legatura speciala intre ele. In povestea lui Saint-Exupery Micul print, vulpoiul ii cere Micului Print sa-l imblanzeasca. Ii explica faptul ca imblanzirea inseamna “ sa stabilim legaturi. (…) Daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Pentru mine, tu vei fi unic pe lume. Pentru tine, eu voi fi unic in toata lumea.” Imblanzirea, in acest sens, nu inseamna sa domesticesti pe cineva, sa-l faci pe partener sa intre intr-o cusca stramta. Dimpotriva, este o modalitate de a inmuia partile impietrite ale fiecaruia, eliberandu-ne astfel spiritul ca sa poata contribui pozitiv la relatie. Barbatii si femeile pot face asta apeland la spiritul razboinic din ei si infruntand monstrii cu forta si hotarare. Barbatii au nevoie de asta de la femei, ca si femeile de la barbati. Face parte din alchimia lor sacra.

…………………….

Tendintele de izolare

Fiindca tendintele noastre agresive sunt o modalitate ranita de a incerca sa intram in contact, acesti  “monstri” pot fi transformati de cineva care intra in legatura cu noi intr-un mod nou si puternic. De multe ori insa, e mult mai greu pentru partenerul nostru sa imblanzeasca acele parti din noi care cauta izolare sau fug de intimitate – lupul singuratic, Peter Pan sau amazoana.

“Lupul singuratic” – cel care, ca intr-o poezie a lui Robert Bly, “mananca distanta si tacere” – nu poate avea incredere in relatia lui cu femeile fiindca inca nu s-a maturizat ca barbat. La fel, o femeie care se intareste intr-o atitudine de amazoana, de genul “Cine are nevoie de barbati?”, de obicei nu s-a maturizat complet ca femeie. Alt mod de a ne izola e sa ramanem eterni adolescenti – ceea ce jungienii numesc puer aeternus, sau copil etern. Acest tip de barbat are contacte rare si trecatoare cu femeile si poate sa fie chiar un Don Juan, zburand din floare in floare ca o albina. Puer si Puella nu si-au dezvoltat forta si increderea care sa le permita sa faca alegeri reale. Sa se inradacineze in pamant sau sa se implice intr-o relatie angajata pe termen lung.

Toate aceste tendinte de izolare sunt modalitati ranite de a incerca sa cream un spatiu al nostru unde sa nu ne simtim doborati de altii. Ele indica faptul ca avem nevoie sa gasim sau sa ne dezvoltam propria forta, inainte de a intra intr-un contact mai profund cu altii. Adesea, un partener intim nu poate face prea multe ca sa remedieze dezvoltarea noastra incompleta ca barbati sau femei. Iubirea unui barbat poate ajuta sa scoata la lumina calitatile feminine ale partenerei, dar numai pana la un punct. Dincolo de el, daca ea nu e in contact cu puterea feminina mai profunda din ea, poate sa se maturizeze si sa se vindece doar prin contact cu alte femei care sa serveasca drept model si sa-i transmita calitatile feminine care ii lipsesc. La fel, un barbat ranit poate avea nevoie sa se maturizeze si sa se dezvolte ca barbat interactionand cu alti barbati, care pot fi pentru el modele autentice de forta yang.

Din pacate, multi barbati de astazi raman adolescenti eterni pentru ca le lipseste indrumarea din partea unor barbati mai in varsta si mai intelepti. Puterea masculina a fost folosita atat de abuziv si spiritul masculin salbatic a devenit atat de subjugat de fortele materialismului, incat avem dificultati in a gasi o intelepciune masculina matura pe care sa o putem respecta. Lumea noastra e dominata de yang tanar scapat de sub control si falsa putere masculina, dupa cum se vede din fascinatia noastra pentru arme de distrugere si tentativele nesabuite de a exploata pamantul. Acordam statutul de eroi unor vedete rock care isi fac o cariera din a fi copii rebeli, unor figuri macho ca Rambo sau barbatilor care isi petrec cea mai mare parte a vietii “departe de pamant”, in sedii de corporatii din varful zgarie-norilor. Astazi e “cool” sa rezisti maturizarii, sa fii un “copil minune” care se crede prea destept si descurcaret ca sa intre in randul barbatilor adulti. Prin urmare, nu e surprinzator ca in majoritatea caselor de americani, tatal unui baiat are putine de transmis in privinta intelepciunii ceresti sau a puterii energiei yang mature.

Fara o astfel de transmitere, un barbat se va teme de forta feminina sau va fugi de ea negand ca pamantul are vreo putere asupra lui. Cautand sa se ridice deasupra pamantului, devine un “zburator” ca Icar sau Peter Pan. Ca simbol, zborul reprezinta nesabuinta si aroganta energiei yang mature, fara sa incerce sa treaca prin disciplina lucrului cu limitarile pamantesti. Baiatul zburator provine adesea dintr-o familie in care mama a cautat la el “seva” care simte ca-i lipseste sotului ei. Ca rezultat al acestei atentii, el simte mereu nevoia  sa fie “deosebit”. E posibil sa-i placa sa se dea in spectacol in fata femeilor, dar e rareori capabil de intimitate sustinuta. Lucrul de care are nevoie un baiat zburator ca sa poata cobori pe pamant si sa se angajeze intr-o relatie cu o femeie e sa intre in contact cu puterea masculina autentica.

In culturile traditionale, ritualurile de initiere conduse de o comunitate de barbati mai in varsta sau de un invatator spiritual serveau pentru a transmite puterea intelepciunii energiei yang mature tinerilor barbati. In multe cazuri, barbatii mai varstnici din culturile tribale iau baietii de langa mame cand acestia ajung la pubertate. Baietii traiesc cu ei, danseaza cu ei, le asculta povestile – si trec prin incercari dificile inainte ca batranii sa-i considere demni de a intra in lumea barbatilor.

Desi tinerii de azi trebuie sa caute mult ca sa gaseasca un barbat matur care sa le transmita o intelepciune masculina autentica, e o parte importanta a dezvoltarii noastre peste care nu putem sari usor. Ne poate, de asemenea, ajuta sa intram intr-un contact mai profund cu femeile.

(…) O femeie trebuie sa treaca printr-o calatorie similara inainte sa se poata deschide complet catre un barbat. In special intr-o societate patriarhala, in care femeile au fost educate sa faca o prioritate din a servi si a fi pe plac barbatilor, tinerele fug adesea de angajament din frica de a fi dominate si controlate. Sau se intorc cu totul impotriva barbatilor, intarindu-si o pozitie de amazoana siesi suficienta. Ca sa treaca dincolo de puella sau de tendintele de amazoana, femeile trebuie sa intre intr-un contact mai profund cu energia yin matura, cu puterea feminina telurica si intunecata. E posibil sa aiba nevoie sa treaca printr-o perioada in care nu sunt dragute si amabile, in care isi descopera furia, durerea si capacitatea de a se descurca pe cont propriu si a infrunta viata asa cum este. E posibil sa aiba nevoie de o comunitate de femei cu care sa impartaseasca aceste experiente. Unii au descris procesul ca pe o “coborare catre zeita”, catre radacinile primordiale ale psihicului feminin, care permite unei femei sa-si dezvolte increderea in natura ei feminina profunda. Acest lucru ii va permite sa se intoarca si sa se angajeze in relatiile cu barbatii cu un sentiment innoit de putere si acceptare de sine.

Sursa: John Welwood – Calatoria inimii

Calatoria inimii III

alone together

Singuri impreuna

Nevoile vin mereu in perechi: sa fii singur, sa fii cu cineva; sa vorbesti despre probleme, sa lasi problemele deoparte; sa te joci, sa muncesti. Cand consolidam relatia cu o nevoie fata de care am avut trairi negative, aceasta ne ofera libertatea sa recunoastem si sa respectam nevoia complementara, pe care partenerul nostru a reprezentat-o de obicei in conflictele noastre. Astfel ajungem la vindecarea polaritatii care s-a creat intre noi.

Acest tip de vindecare este foarte importanta atunci cand un cuplu e in razboi in legatura cu problema de baza dintr-o relatie – cum sa negocieze polii fundamentali ai separarii si apropierii. Toti tanjim sa ne apropiem si sa intram in contact cu ceilalti, dar avem in acelasi timp o dorinta de solitudine, libertate individuala si spatiu. Doar recunoscand ambele laturi ne putem rezolva dramele din copilarie, putem dezvolta relatii mai sanatoase si putem deveni mai „intregi”.

Sa traim cu un partener intim si sa ne ramanem in acelasi timp credinciosi noua insine e dificil. Pe de o parte, un cuplu nu poate ramane intr-o stare perpetua de apropiere. Fiindca doi iubiti sunt intotdeauna oameni separati, fiecare cu propriile lui experiente, preferinte si ritmuri, cu un temperament si o cale proprie, ei nu pot realiza niciodata o uniune absoluta intr-un mod definitiv, neintrerupt. Daca incercam sa ne simtim in siguranta creandu-ne o identitate ca „noi”, nu cream decat dependenta si saracire interioara. Neglijam izvoarele adanci si tacute de vitalitate din interiorul nostru si adevarul simplu al experientei noastre, care iese adesea cel mai puternic  la suprafata in momentele cand nu suntem implicati in „relationare”. Indiferent cat de apropiati suntem de alta persoana, o parte din noi este fundamental si vesnic singura si, in felul sau propriu, salbatica si libera. Daca folosim o relatie ca sa negam asta, nu poate fi decat superficiala sau distorsionata, fiindca nu va fi conforma cu realitatea.

Pe de alta parte, daca negam sau ne reprimam nevoia de apropiere, ne distorsionam natura. Nu exista individ total independent. O retea vasta de relatii ne leaga de alti oameni si de Cosmos, ca intreg. Iubirea ne incalzeste si ne deschide catre viata. De aceea, ca sa fim in intregime noi insine, avem nevoie sa ne angajam cu caldura in relatiile cu altii.

[…] Relatia nu este o forma de a fi impreuna, ci o curgere neintrerupta inainte si inapoi intre apropiere si separare. Asa cum Luna incepe sa descreasca la apogeul cresterii si mareea isi schimba directia in momentul de maxim al fluxului, la fel, dupa momente de apropiere intensa, doi parteneri incep in mod natural sa se retraga in singuratatea lor. In momentele cand se simt cu desavarsire separati, se naste dorinta de a fi din nou impreuna. Sanatatea unei relatii depinde de capacitatea ambilor parteneri de a se misca liber intre acesti doi poli.

Este o descoperire-cheie in orice relatie. Ne imaginam adesea ca a avea un spatiu propriu e opusul intimitatii. De fapt, este exact opusul: spatiul e ceea ce permite intimitatii sa existe. Permite celor doi sa se intalneasca si sa se atinga cu intensitate, sa „se vada unul pe altul intregi, pe fundalul unui cer vast”, dupa cum scria Rilke. Iubita lui Rilke, lou Andreas-Salome, ii impartasea viziunea cand a scris: „Doi devin unul doar atunci cand raman doi.” Electrizarea din legatura erotica a unui cuplu curge cel mai liber atunci cand cei doi nu sunt intrepatrunsi, ci mai degraba se simt ca doi poli distincti, separati, barbat si femeie.

De fiecare data cand unul dintre parteneri se identifica cu apropierea sau separarea ca scop in sine, nu va face decat sa provoace o lupta cu partenerul care, constient sau nu, se va simti obligat sa compenseze pozitia dezechilibrata. Daca insa vedem cum aceste lupte ne pot ajuta sa invatam sa echilibram parti diferite din noi insine, le putem privi cu mai mult optimism – nu ca pe niste acte de razboi, ci ca pe niste pasi dintr-un dans pe care il invatam.

Asa putem sa folosim fiecare obstacol pe care il intalnim in calea relatiei ca parte a caii. Conflictele cu partenerul nostru ne ajuta sa identificam si sa intram in contact cu esentiale parti lipsa din noi. Imprietenindu-ne cu ele, eliberam un spectru mai larg de puteri si posibilitati din interiorul nostru. Incepem sa ne umplem, sa ne sensibilizam si sa ne deschidem, iar asta permite iubirii sa curga prin noi mai liber, cu mai putine piedici.

Sursa: John Welwood – Calatoria inimii

Calatoria inimii II

let go

E important sa distingem intre a-l vedea pe celalalt ca sursa a pasiunii noastre  –  ceea ce conduce intotdeauna la distorsiune si dependenta – si a-l lasa sa fie obiectul pasiunii noastre – ceea ce nu e o problema in sine.

………………….

Angajament constient:

“Indiferent ce probleme de compatibilitate au personalitatile noastre, nu le vom lasa sa intervina intre noi. Daca orgoliile noastre sint in razboi, nu vom lasa asta sa ne distruga legatura – ne vom intoarce mereu si ne vom intalni la acest nivel mai profund. Ne vom ajuta unul pe altul sa ne trezim si sa devenim tot ceea ce putem fi. Ne vvom deschide continuu unul catre celalalt si ctare viata insasi in si prin relatie.”

…………………………….

Cand Orage, un discipol al invatatorului rus Gurdjieff, a scris ca o mare iubire poate si sa puna stapanire, si sa elibereze, a exprimat principiul pamantului si al cerului din angajamentul constient. Sa elibereze inseamna sa creeze un spatiu deschis si vast in care ne putem lasa pe noi insine si pe partenerul nostru sa fim asa cum suntem. Sa puna stapanire inseamna sa „lucreze” cu tot ce apare in acel spatiu. Daca lucrul cu relatia devine prea serios si prea ancorat in pamant, va trage cuplul in jos. La fel cum o planta care primeste prea multe ingrasaminte se usuca, o relatie careia i se acorda o atentie exagerata va suferi. Aici, eliberarea sau desprinderea poate oferi echilibrul, adesea prin umor. Putem crea suficient spatiu intr-o relatie ca sa ne pacalim noi insine si pe calalalt si sa radem de prapastia dintre idealurile noastre inalte si felul in care suntem de fapt. Angajamentul constient ne mentine treji, fiindca implica sa ne gasim mereu echilibrul pe muchia dintre a pune stapanire si a elibera.

…………….

Chogyam Trungpa, un invatator tibetan, a fost intrebat cum a reusit sa scape de invazia chineza traversand muntii Himalaya, prin zapada, fara prea multa pregatire, fara provizii sau informatii sigure despre traseu sau rezultat. Raspunsul lui a fost scurt: „Pas cu pas.”

………………..

Oamenii aleg adesea un partener cu un scenariu care e imaginea in oglinda a propriului lor scenariu. Astfel , de exemplu, o persoana ce se teme sa-si piarda libertatea va face pereche cu una care se teme de abandon.

Sursa: John Welwood – Calatoria inimii

Calatoria inimii – constienta

fire

[..]Reactiile defensive nu fac decat sa complice situatia, pentru ca nu sunt raspunsuri adecvate la ceea ce se intampla. Ca sa aflu ce se intampla, trebuie sa las deoparte povestile si sa revin cu o constientizare proaspata in situatie.

Ca sa-mi recapat constienta, trebuie sa ma retrag putin din vartejul reactiilor. Chiar daca asta necesita antrenament la inceput, e oricand posibil, pentru ca natura constientei e mobila si fluida. In loc sa ma las in continuare aruncat in toate partile de ganduri si emotii turbulente, imi pot lasa mintea sa se indeparteze de ele, ca un obiectiv cu zoom care distanteaza, si pur si simplu sa recunosc durerea pe care o simt. Cand pot face asta, e ca si cum as iesi dintr-un foc aprins care ma consuma, si ma asez langa el.

Dupa ce imi creez un spatiu doar pentru mine, nu mai sunt cuprins de flacari. Pot lasa focul sa fie acolo, asa cum este, fara sa trebuiasca sa-i rezist. Inca ii mai simt caldura, dar nu ma mai arde de viu. Cu alte cuvinte, cand fac loc durerii mele sa fie si cand pot fi prezent „alaturi de ea”, „la marginea ei”, atunci imi gasesc locul. Acest lucru aduce usurare. Nu mai sunt blocat intr-o lupta de rezistenta. In schimb, am mai multa claritate – pot sa recunosc pur si simplu ca ma doare, fara sa devin atat de implicat intr-o drama creata in jurul acestei dureri. Am mai multa libertate de miscare pentru ca nu sunt prins in reactia contra durerii. Si, gasindu-mi locul, simt mai multa stabilitate si forta.

Dupa ce am facut loc pentru durerea mea si mi-am recastigat astfel claritatea, pot sa infrunt durerea mai direct. Fara sa incerc sa-mi „dau seama ce e cu ea”, pot sa stau alaturi de ea intr-un spirit cercetator. Chiar daca mintea imi ofera multe povesti despre motivul pentru care ma simt atat de rau, in realitate nu stiu cu adevarat de ce ma doare atat de mult acum sau ce trebuie sa fac in continuare. In loc sa incerc sa inteleg lucrurile cu mintea, pot cauta indicii in durere. Lasandu-mi constienta sa penetreze durerea intr-o maniera interogativa blanda, pot sa o cercetez („Ce ma doare atat de mult in acest moment?”) si sa ascult ce are sa-mi spuna sentimentul.

Cand fac asta, incep sa vad cum cuvintele partenerei mele au atins o parte din mine cu care mi-e dificil sa ma impac, una pe care as prefera sa nu trebuiasca sa o recunosc.

Sa devii constient de ce se intampla e simplu, dar nu e intotdeauna un lucru usor de facut. Asta pentru ca investim efort in mentinerea si promovarea unei versiuni vechi si familiare asupra realitatii, fapt care ne impiedica sa vedem ce se intampla de fapt. In special in domeniul iubirii, suntem orbiti de sperante si frici conditionate, de prejudecati valorizate, credinte si opinii de tot felul, atat personale, cat si colective.

Perpetuam modalitatile conditionate de a percepe lumea prin povesti repetitive pe care ni le spunem singuri despre „cum stau lucrurile”. Aceste povesti sunt produse ale mintii, judecati sau interpretari care plaseaza ceea ce se intampla intr-un cadru familiar. De obicei, nu recunoatem povestile drept propria noastra inventie; credem in schimb ca ele reprezinta realitatea. Povestile opereaza de obicei pe fundalul mintii, ca parte a unui flux continuu de vorbarie subconstienta pe care o purtam cu noi insine. Cu cat suntem mai putin constienti de modul in care ne controleaza, cu atat ele ne mentin mai blocati in vechi tipare de comportament. Cele mai mari obstacole in relatii sunt de obicei povestile noastre despre cum credem ca ar trebui sa fie relatiile. („Daca iubesti pe cineva, trebuie sa-l faci mereu fericit… trebuie sa vrei mereu sa fii alaturi de el… trebuie sa-ti lasi furia la o parte.”) Acestea ne ingusteaza optiunile si ne tin inchisi in cutii foarte stramte.

Tesatura densa de credinte, povesti, tipare de reactie ascunse actioneaza ca un filtru care intuneca si bareaza claritatea si fluiditatea naturala a constiintei noastre. Pentru ca plasa e atat de groasa si de incurcata, trebuie sa gasim modalitati de a ne surprinde in actul construirii povestilor, de a vedea prin ele si a ne intoarce la o constientizare de baza, simpla, a ceea ce se intampla aici si acum. Trebuie sa descoperim ca putem, in orice moment, sa trecem de la gand la constientizare, care e spatiul mai larg in care se nasc gandurile si povestile. Astfel, la fel cum exersarea cu un instrument muzical ne permite sa cantam mai cursiv, la inceput trebuie sa practicam deliberat constientizarea inainte ca ea sa poata curge mai fluid si sa reflecte singura cu mai multa acuratete. In traditia zen, acest lucru se numeste „slefuirea oglinzii”. Cu o constiinta mai vasta, putem incepe sa miscam din loc povestile care ne controleaza comportamentul, dobandind o mai mare claritate si libertate in viata noastra.

sursa: John Welwood – Calatoria inimii