Secretul la C.G. Jung

old

Nu exista nici un mijloc mai bun care sa apere individul de riscul de a se confunda si contopi cu ceilalti decat posedarea unui secret pe care vrea sau trebuie sa-l pazeasca. Inceputurile formarii societatii lasa deja sa se iste nevoia de organizatii secrete. Acolo unde nu exista secrete de protejat din motive suficiente, se inventeaza sau se ticluiesc “secrete”, care sunt apoi “stiute” si “intelese” doar de initiatii privilegiati, ca, de exemplu, in cazul rozacrucienilor si al multor altora. Printre aceste pseudosecrete exista – in mod ironic – secrete veritabile, care nici macar nu sunt stiute de initiati, de pilda in acele societati care si-au imprumutat “secretul” mai cu seama din traditia alchimica.

Nevoia de a se inconjura de secrete este de o importanta vitala in stadiul primitiv, caci secretul comun furnizeaza cimentul necesar coeziunii grupului. In stadiul social, secretul inseamna o compensare folositoare pentru lipsa de coeziune a personalitatii individuale care, din cauza unor recaderi constante in identitatea initiala, inconstienta cu ceilalti, se tot desface. Atingerea telului, si anume a unui individ constient de specificul lui, devine astfel o munca educativa indelungata, aproape lipsita de speranta, intrucat si comunitatea unor indivizi in parte, care au avut privilegiul unei initieri, este realizata, la randul ei, tot numai printr-o identitate nestiuta, chiar daca aici este vorba de o identitate diferentiata social.

Societatea secreta este o etapa intermediara pe drumul spre individuatie: individul lasa inca pe seama unei organizatii colective efectuarea diferentierii lui de ea; deci inca nu s-a recunoscut ca de fapt este sarcina individului sa stea pe propriile sale picioare, distingandu-se de toti ceilalti. Toate identitatile colective, ca apartenenta la organizatii, profesiunile de credinta pentru cutare sau cutare “-ism” si altele asemenea stau ca o piedica in calea indeplinirii acestei sarcini. Identitatile colective sunt carje pentru paralitici, scuturi pentru fricosi, paturi pentru lenesi, crese pentru iresponsabili, dar constituie, in egala masura, si adaposturi pentru saraci si slabi, un port protector pentru naufragiati, un san al familiei pentru orfani, o tinta glorioasa, de mult ravnita, pentru ratacitori dezamagiti, o tara a fagaduintei pentru pelerini obositi, o turma si un tarc sigur pentru oi ratacite si o mama, care inseamna hrana si crestere. Ar fi, asadar, incorect sa privim etapa intermediara ca obstacol; dimpotriva, ea inseamna pentru foarte mult timp de acum incolo singura posibilitate de existenta a individului, care pare, azi mai mult ca oricand, amenintat de anonimat. Aceasta etapa intermediara este inca atat de esentiala in epoca noastra, incat e considerata de multi, cu o anumita justificare, ca tel final, in timp ce orice incercare de a sugera omului eventualitatea unui pas in plus pe drumul independentei apare drept impertinenta sau aroganta, drept fantasma sau imposibilitate.

Se poate totusi intampla ca un individ sa se vada constrans, din motive suficiente, sa efectueze pe propriile picioare drumul spre departari, intrucat in toate invelisurile, formele, adaposturile, modurile de viata, atmosferele ce i se ofera nu le gaseste pe acelea de care are el nevoie. Va merge singur si va reprezenta societatea proprie lui. El va fi propria lui multiplicitate, alcatuita din felurite pareri si tendinte. Acestea nu merg insa necesarmente in aceeasi directie. Din contra, el va fi in dubiu cu sine insusi si i se va parea foarte greu sa-si unifice propria diversitate intr-o actiune comuna. Chiar daca in exterior este aparat prin formele sociale ale etapei intermediare, asta inca nu inseamna ca poseda o protectie contra diversitatii interioare, care-l dezbina de sine insusi si-l face sa afle scapare in identitatea cu lumea din afara.

Dupa cum cel initiat in secretul societatii sale isi afla scaparea intr-o colectivitate nediferentiata, tot asa si individul are nevoie pe poteca lui singuratica de un secret care, din diferite motive, nu poate sau nu are voie sa fie divulgat. Un astfel de secret il constrange sa se izoleze in proiectul sau individual. Foarte multi indivizi nu pot suporta aceasta izolare. E vorba de nevroticii obligati sa se joace de-a v-ati ascunselea cu ceilalti ca si cu ei insisi, fara a-i putea lua nici pe unii nici pe ceilalti in serios. De regula, ei isi jertfesc telul individual nevoii lor de asimilarein colectiv, la care ii incurajeaza toate opiniile, convingerile si idealurile din jur. Impotriva acestora din urma nu exista, de altfel, nici un fel de argumente rationale. Numai un secret pe care nu-l putem trada, adica unul care ne inspira teama sau pe care nu-l putem exprima in cuvinte descriptive (si care de aceea apartine aparent categoriei “ideilor nebunesti”) poate impiedica regresul altminteri inevitabil.

Nevoia unui astfel de secret este in multe cazuri atat de stringenta, incat se produc ganduri si actiuni de care nu mai putem fi responsabili. Adesea, indaratul lor nu zac un capriciu si aroganta, ci o dira necessitas inexplicabila individului. Aceasta necesitate cruda il napadeste pe om cu o fatalitate ineluctabila si ii demonstreaza ad ocultos, poate pentru prima data in viata lui, prezenta unor factori straini mai puternici decat el in domaniul sau cel mai intim, unde se credea stapan.

(…)Nevrotic devine insa oricine incearca sa obtina ambele deodata: sa-si urmeze telul individual si sa se adapteze colectivitatii.

………………………

E important sa avem un secret si presimtirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viata cu o nuanta de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a facut niciodata experienta acestui lucru a pierdut ceva esential. Omul trebuie sa simta ca traieste intr-o lume care este misterioasa intr-o anumita privinta, sa simta ca in ea se intampla si lucruri a caror experienta o poate face, chiar daca raman inexplicabile, si nu numai acelea care se desfasoara in limitele asteptarilor. Neasteptatul si incredibilul tin de aceasta lume. Numai atunci viata este intreaga.

C. G. Jung – Amintiri. Vise. Reflectii

Advertisements