Category Archives: Zenshuisme

Pe calea mea

20180810_190223

Oamenii cu adevarat religiosi glumesc intotdeauna pe seama propriei religii; credinta lor este atat de puternica, incat si-o pot permite. Mare parte din secretul vietii consta in a sti cum sa razi si, de asemenea, cum sa respiri.

…………

Secretul rezida in cautator.

…………

Cea mai inalta forma de religie este transcenderea religiei. ( Frederic Spiegelberg)

…….

Alan Watts a urmat o universitate pe care si-a conceput-o singur. Practica zazen mai rar, preferand meditatia in miscare.

…………

Yoga este uneori cea mai sofisticata modalitate de amanare a eliberarii.

……………

„era o femeie de o frumusete frapant de inteligenta”

…………….

Daca locuiesti in varful unui munte, nu ai cum sa-l vezi.

……….

Adevarata religie consta in transformarea nelinistii in ras.

……………..

Nu incerca sa-i invete pe altii; el pur si simplu isi urma nebunia.

Sursa: Alan Watts – Pe calea mea

 

Advertisements

Soldatii zen

20180705_163214

De ce n-am avut religia japonezilor, care privesc sacrificiul pentru patrie drept binele cel mai mare? (Adolf Hitler)

 

La sfarsitul anilor 1950, jurnalistul si autorul Arthur Koestler a facut o calatorie in Orient si s-a intalnit cu cativa lideri spirituali. Relatarea calatoriilor sale a fost publicata in cartea The Lotus and the Robot. In ultimul capitol intitulat „The Stink of Zen”, Koestler se ocupa de problema amoralitatii zenului si merge pana la a-l critica pe Suzuki, invatatul zen care a facut cunoscuta practica zen publicului larg. El citeaza din lucrarea lui Suzuki, Zen and Japanese Culture:

„Zen este…extrem de flexibil prin faptul ca se adapteaza la aproape orice filosofie si doctrina morala, cu conditia sa nu-i fie afectata invatatura intuitiva. Poate fi gasit unit cu anarhismul sau fascismul, comunismul sau democratia, ateismul sau idealismul.”

Koestler a comentat ca acest pasaj „putea sa vina din partea unui jurnalist nazist cu o minte inclinata spre filosofie sau de la unul dintre calugarii zen care au devenit piloti sinucigasi”. Intalnirile cu invatatorii zen n-au facut decat sa-i intareasca ideea ca zen nu este deloc interesat de moralitate sau etica sociala. Cand a intrebat despre persecutia religiei in tarile totalitare sau despre camerele de gazare ale lui Hitler, raspunsurile au aratat in general o lipsa de interes in diferentierea faptelor bune de cele rele. El a considerat acest lucru „o toleranta lipsita de caritate” si s-a aratat sceptic cu privire la contributia pe care budismul zen putea s-o aiba in perioada postbelica la insanatosirea morala a Japoniei sau a oricarei alte tari.

In acest scurt capitol, Koestler a aratat cu degetul un fenomen de proportii inimaginabile. Patruzeci de ani mai tarziu, toata lumea a aflat ca „duhoarea zenului” a dominat Japonia in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; Koestler avea dreptate.

Brian Victoria, preot zen si istoric al religiilor, a fost cel care a adus la lumina dovezile. El a aratat ca, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, militarii japonezi au folosit ideile si tehnicile de meditatie ale budismului zen si ca liderii budismului zen si-au exprimat explicit sprijinul pentru razboi. Verdictul lui Victoria a fost la fel de taios ca o sabie de samurai. Astfel, el a dezvaluit faptul ca aproape toti liderii budisti din Japonia erau sustinatori ferventi ai militarismului japonez. In consecinta, a sustinut istoricul, budismul zen a incalcat atat de profund principiile fundamentale ale budismului, incat n-ar mai trebui recunoscut ca expresie a Boddidharma. In contextul religios occidental, aceasta echivaleaza cu a afirma ca intr-o anumita perioada (sa spunem, in timpul Inchizitiei), Biserica Catolica nu a fost o expresie a invataturilor lui Hristos.

Victoria a dezvaluit metodic ca razboaiele si uciderile erau considerate manifestari ale compasiunii budiste, ale altruismului si devota mentului fata de imparatul Japoniei. Codul soldatilor, pe care toti trebuiau sa-l invete pe de rost in 1941, avea o sectiune intitulata „Conceptia despre viata si moarte” unde scria:

„Ceea ce stapaneste viata si moartea este spiritul semet al sacrificiului de sine pentru binele public. Trecand dincolo de viata si de moarte, fugi degraba sa-ti indeplinesti datoria. Istovindu-ti forta trupului si a mintii, gaseste cu calm bucuria de a trai in datoria eterna”.

Retorica violenta a extremismului religios este, probabil, universala, dar, in cazul budismului zen, culmea spirituala a acestuia – obtinerea altruismului iluminat – , a fost folosita in pregatirea soldatilor din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care erau dispusi sa se sacrifice ca si cum vietile lor n-ar fi avut nicio importanta. Astfel, un maior ii sfatuia astfel pe soldati:

„[Soldatul] trebuie sa devina una cu superiorul lui. De fapt, trebuie sa devina superiorul acestuia. In  mod similar, el trebuie sa devina ordinul pe care il primeste. Cu alte cuvinte, eul sau trebuie sa dispara”.

Promisiunea vietii eterne pe care o fac crestinismul si islamismul este inlocuita la budisti cu ideea ca, devenind altruist, viata si moartea iti sunt nediferentiate. Nu mai ai nimic de pierdut murind pe campul de lupta dupa ce realizezi vacuitatea eului. Acest spirit este adanc inradacinat in budismul japonez, mergand pana in epoca samurailor. Takuan, un vestit maestru zen din secolul al XVII-lea, a scris:

„Sabia ridicata nu are vointa proprie, totul e vacuitate. Este ca lumina fulgerului. Omul  care e pe cale sa fie doborat este si el vacuitate, asa cum e cel care manuieste sabia. Niciunul dintre ei nu poseda o minte care sa aiba vreo substantialitate. Intrucat fiecare dintre ei este vacuitate si nu are minte, omul care loveste nu este om, sabia din mainile sale nu este sabie, iar acel „eu” pe cale sa fie doborat e ca si cum un vanticel de primavara ar fi spintecat de un trasnet”.

D.T.Suzuki a exprimat acelasi punct de vedere in secolul al XX-lea. El a comparat in mod elocvent folosirea de un maestru zen a sabiei cu producerea unei capodopere artistice. Desi maestrul zen nu are intentia de a provoca rau nimanui, inamicul apare si se face victima spadasinului iluminat, sugereaza Suzuki. E ca si cum sabia actioneaza fara un agent sau prin intermediul unui robot, daca vrem sa folosim o imagine mai putin poetica. Atunci nu mai e de mirare ca Hitlersi ceilalti nazisti au fost indragostiti de zen. Heinrich Himmler, comandantul trupelor SS, care era obsedat de idei ezoterice si trimisese experti in Tibet si India, credea ca toti militarii sai trebuiau sa actioneze cu „decenta”. Prin decenta el intelegea ca nu trebuiau sa fie atinsi de slabiciunea umana atunci cand priveau miile de cadavre asezate unul langa celalalt, asa cum cadeau in gropile comune din lagarele de concentrare. Dupa razboi, cand a fost  prins si interogat, nu a avut nici urma de o idee despre monstruozitatea actiunilor sale; asemenea unui maestru zen, parea indiferent.

Cand cartea lui Brian Victoria, Zen at War, a fost tradusa in japoneza, a avut un impact neprevazut. In loc sa incerce sa nege legaturile dintre budismul zen si militarism, mai multi maestri zen au recunoscut ca asa stateau lucrurile si si-au cerut scuze oficial. A fost o calatorie lunga pentru Victoria, care a fost hirotonit in 1964 preot zen deoarece credea ca budismul zen era lipsit de violenta care marcase religiile occidentale. Dar nu si-a pierdut credinta. El sustine principiile nonviolente ale budismului si neaga posibilitatea uciderii din compasiune, sustinand ca in nicio imprejurare un bodhisattva nu poate folosi in mod legitim violenta pana la punctul in care sa ia efectiv viata unei alte fiinte umane.

Totusi, asta ne lasa fara raspuns la o alta intrebare, nu mai putin dificila: Ce sa intelegem, cand un bodhisattva sau, in traditia zen, cineva care a atins satori si cu toate acestea comite acte violente, este acea persoana cu adevarat iluminata? Paradoxal, da. Dupa razboi, Suzuki, desi nu a retractat niciuna dintre lucrarile sale anterioare, a sustinut ca numai iluminarea nu este suficienta pentru a te face un preot zen responsabil. Un preot zen are de asemenea nevoie sa foloseasca discernamantul intelectual, deoarece iluminarea in sine este doar o stare a fiintei care nu poate distinge binele de rau.

Asta nu seamana cu ceea ce am fost obisnuiti sa auzim. In Orient, iluminarea este privita aproape ca sfintenia in Occident – oricine atinge o astfel de stare a fiintei este de asteptat sa fie o culme de altruism si de iubire. Adeptii isi venereaza invatatorii spirituali, tratandu-i adesea ca pe intruchipari vii ale nirvanei sau ale lui Dumnezeu. Ideea ca cea mai inalta realizare a dezvoltarii spirituale s-ar putea sa nu fie de ajuns pentru a distinge binele de rau este tulburatoare. Se profileaza doua ipoteze: fie iluminarea nu te face neaparat sa actionezi intr-o maniera lipsita de egoism sau pasnica; fie acele persoane pe care le credem iluminate nu sunt atat de sfinte cum par. Misticii din toate timpurile au avertizat cu privire la pericolul infatuarii spirituale. Theresa de Avila, o mistica spaniola crestina, a mers pana la a sugera ca nu trebuie sa ne incredem in bunatatea oamenilor sfinti care sunt inca in viata. In traditia crestina, comiti pacatul desertaciunii daca crezi ca esti sfant. In traditia budista, probabil ca ar fi o dovada ca maestrul cel lipsit de ego inca mai are sa se descotoroseasca de o parte din ego.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha

Omor din compasiune

Am dat peste o latura mai intunecata a budismului si mi s-a parut corect sa o evidentiez aici pentru a avea o perspectiva mai echilibrata. Credeam ca budismul zen este singurul fara prozelitism si cruciade. Se pare ca nu-i chiar asa… Si nu numai asta….

Preceptul budist al nonviolentei  i-a inspirat pe cei din tarile asiatice ce traiau sub influenta lui, astfel incat „de-a lungul marsului sau pasnic de 2500 de ani, nicio picatura de sange nu s-a varsat in numele lui Buddha”, dupa cum scrie Narada, un distins calugar si invatat srilankez.

Dar o privire fugara aruncata la stirile din tarile budiste pune la indoiala aceasta imagine pasnica. Sa incepem cu Sri Lanka. In 2013, grupuri de calugari organizau marsuri impotriva minoritatii musulmane; incepand din 1983, multi calugari budisti se implicasera in campanii militare impotriva unei factiuni separatiste din nordul statului Sri Lanka. In prima jumatate a secolului al XX-lea, calugarii s-au unit si au condus lupta pentru dobandirea independentei impotriva britanicilor. Cu doua mii de ani in urma, regele Duttagamani a purtat un razboi pentru restabilirea budismului in tara, „in care a folosit drept stindard o relicva a lui Buddha”. In mai 2013, la o mie de mile de Sri Lanka, in Birmania, gloate de budisti au ucis musulmani si au incendiat moschei; unui calugar birmanez, intemnitat pentru incitare la ura religioasa, ii place sa-si zica „Bin Laden din Birmania”.

In scurt timp am constatat ca aceste evenimente nu sunt exceptii de la regula. Desi le predica nonviolenta adeptilor sai, Buddha nu a incercat sa-i convinga pe regi sa adopte o pozitie pasnica. El a separat in mod clar apele neingaduindu-le fostilor soldati sa devina calugari si interzicandu-le adeptilor sai sa le predice soldatilor – violenta era inteleasa ca parte a vietii si n-a existat vreo incercare de eradicare a acesteia din lume. Efortul consta in incercarea de a o tine sub control la calugarii budisti. Dar nici acest lucru nu a reusit pe deplin. Asa cum crestinismul si-a dezvoltat teoria „razboiului drept” – potrivit careia, dupa cum afirma Sfantul Augustin, razboiul putea fi un instrument de justitie divina impotriva rautatii – budismul a ajuns sa-si elaboreze propria teorie a uciderii din compasiune. Un text scris in secolul al IV-lea, intitulat „Discurs despre etapele practicii yoga”, sustine ca, in anumite imprejurari, chiar si unei persoane iluminate ii este ingaduit sa ucida din compasiune.

„Daca un bodisattva intalneste o persoana haina care e pe cale sa ucida mai multi oameni…isi spune: Daca ucigand acest bandit ajung in iad, ce conteaza? Trebuie sa nu-l las pe el sa ajunga in iad! Atunci bodisattva…il ucide, simtind atat oroarea crimei, cat si compasiune pentru acea persoana. Procedand astfel, nu comite niciun pacat; in schimb, va fi binecuvantat”.

Buddha insusi a povestit ca, intr-o viata anterioara, omorase din compasiune.

…………..

In personalitatea psihopatului, exista un fel de indiferenta sau amoralitate legata de ucidere. Desi, la suprafata, aceasta pare sa fie exact opusul a ceea ce practica budista cauta sa realizeze, ceva similar cu aceasta indiferenta emotionala apare in unele texte budiste. Una dintre invataturile esentiale ale budismului este cea a vacuitatii: eul este in ultima instanta ireal, asa incat bodhisattva care ucide cunoscand pe deplin vacuitatea eului nu ucide pe nimeni; atat eul ucigasului, cat si eul celui ucis nu sunt cu nimic mai mult decat o iluzie.

In Nirvana sutra gasim povestea unui print care isi ucide tatal, pe rege, ca sa se poata urca pe tronul acestuia. Impovarat de remuscari, se duce la Buddha sa-i ceara sfatul. Buddha il determina sa inteleaga ca nu este responsabil de ucidere din doua motive. Mai intai, regele a fost ucis drept consecinta a karmei sale, intr-o viata anterioara ucisese un om sfant. In al doilea rand, si cel mai important, Buddha afirma irealitatea uciderii:

– Marite rege, e ca ecoul unei voci in vaile muntilor. Ignorantul crede ca este o voce reala, dar inteleptul stie ca nu e. Uciderea este la fel. Prostul crede ca e reala, dar Buddha stie ca nu este.

Un alt text budist (Jueguan lun) reflecta ideea vacuitatii uciderii; daca o comiti ca si cum ar fi fost un act spontan al naturii, atunci nu esti responsabil de ea.

„Focul din tufisuri arde muntele; uraganul frange copacii; o stanca prabusita omoara animalele salbatice; paraiele din munti ineaca insectele. Daca un om poate sa-si faca mintea asemenea [acestor forte], atunci, cand intalneste un alt om, il poate ucide fara probleme.”

Aceasta idee este confirmata de diferite alte texte. Daca te afli intr-o stare a mintii altruista si detasata, poti sa faci orice, chiar „sa te bucuri de cele cinci placeri senzuale cu libertate fara limite” (dupa cum explica Upalipariprccha), intrucat actiunile tale nu vor avea consecinte karmice negative. Cu alte cuvinte, acei bodhisattva nu sunt responsabili moral pentru actiunile lor deoarece actioneaza fara sa fie interesati personal. Al cincilea Dalai Lama a folosit acest argument ca sa justifice violenta regelui mongol Gushri Khan, care, in anii 1630 si 1640 a unificat prin mijloace violente o mare portiune a Tibetului si i-a convertit pe localnici la budism. Al cincilea Dalai Lama glorifica aceste fapte deoarece  regele mongol era o emanatie „a lui Vajrapani, bodhisattva reprezentand puterea yoghina perfecta”, care a realizat vacuitatea si „va radia 100 de raze de lumina in zece directii”.

Ideea potrivit careia budismul, spre deosebire de alte religii, nu i-a fortat pe oameni sa se converteasca, dar „a pacificat” noile tinuturi in care s-a raspandit este de asemenea un mit. Asa cum crestinii si musulmanii au transformat templele pagane in biserici si moschei si au respins ideile animiste ca fiind eretice, ceva similar s-a intamplat si cu budismul. Practicile samanice au fost interzise in Mongolia inca din secolul al XVI-lea, figurinele spirituale au fost arse si inlocuite cu imagini budiste ale acelui Mahakala cu sase brate. Cei care au continuat sa practice riturile samanice au fost supusi la pedepse brutale sau au fost executati. Aceste acte erau justificate datorita statutului spiritual al conducatorilor, care erau recunoscuti ca Buddha vii, avand o virtute si o intelepciune desavarsita si fiind inzestrati cu o compasiune nepartinitoare. Legile mongole reglementau privilegiile clerului budist si pedepsirea oricarui atac asupra manastirilor in functie de clasa sociala a faptasului: daca era nobil, pedeapsa era exilul, daca era om de rand, crestea probabilitatea sa fie pedepsit cu moartea.

Dupa cum sugereaza Bernard Faure, profesor la Universitatea Columbia, convertirea fortata era uneori vizibila in mod brutal in imagistica religioasa. In cazul Tibetului, exista mitul potrivit caruia primul sau rege budist a reusit sa supuna diavolita care stapanea tinutul tintuind-o in cuie la sol. Cel mai sfant dintre locurile budismului tibetan, templul Jokhang din Lhasa, este cunoscut in mod simbolic drept cuiul care a fost infipt in vaginul diavolitei. „Imagistica violului”, scrie Faure, „cu greu ar putea fi mai explicita”.

Demonizarea, dezumanizarea si discriminarea sociala a rivalilor pare sa fie la fel de raspandita in budism ca in alte credinte. Intr-un text sacru folosit adesea de actualul Dalai Lama (Kalachacra-tantra), batalia finala a lumii va avea loc intre budisti si eretici; ereticii sunt identificati ca musulmani.

In Thailanda, budismul a trebuit sa gestioneze alte clase de inamici. In 1976, un calugar de frunte a declarat intr-un interviu ca „uciderea comunistilor nu este un pacat”. Iata care erau motivele lui:

„Mai intai, uciderea comunistilor nu este cu adevarat ucidere; in al doilea rand, se sacrifica binele mai mic pentru binele mai mare; in al treilea rand, intentia nu este de a ucide, ci de a proteja tara; in al patrulea rand, Buddha a ingaduit uciderile”.

Si a ajuns la urmatoarea concluzie: „Intentia noastra nu este sa ucidem fiinte omenesti, ci sa ucidem monstri. Aceasta este datoria tuturor thailandezilor”.

Aceasta declaratie iesita din comun nu a  aparut din senin. In Thailanda, ca si in alte tari asiatice, statul isi protejeaza religia budista, iar calugarii budisti protejeaza statul thailandez. Templele thailandeze sunt folosite ca baze militare, iar unii soldati sunt hirotoniti calugari, fiind cunoscuti drept „calugari militari”, si una dintre principalele lor indatoriri este sa protejeze, folosind la nevoie si violenta, templele budiste.

Toate acestea erau lucruri noi pentru mine. Citisem carti despre spiritualitatea orientala si meditatie inca din adolescenta, dar nu intalnisem niciodata nici cea mai indepartata sugestie ca budismul este similar altor religii cand trebuia justificata folosirea mijloacelor violente. Daca si calugarii budisti, si invatatorii iluminati pot fi violenti fata de altii, de ce ar fi diferiti practicantii occidentali ai meditatiei? Ajungeam la concluzia ca meditatia e doar un proces: poate sa ascuta atentia, sa linisteasca gandurile si anxietatea, sa  creasca emotiile pozitive fata de noi insine si fata de altii si, in extremis, poate sa duca la o modificare profunda a identitatii noastre – un fel de anihilare extatica a egoului. Dar cu un tip gresit de motivatie si fara reguli etice clare, chiar acel altruism spiritual poate sluji tot felul de scopuri malefice. Asta s-a intamplat cu budismul japonez nu cu mult timp in urma.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha

Arta esentei III

20180322_130247

Arta KUFU

Kufu este un alt concept zen deseori folosit la nivel cotidian. El defineste arta de a te descurca in orice situatie folosind numai „mijloacele la indemana”. Kufu inseamna sa incropesti o masa doar din resturile gasite in frigider, inseamna sa-ti impachetezi hainele intr-o esarfa ale carei colturi le innozi apoi impreuna, atunci cand nu ai loc unde sa le pui sau o geanta in care sa le transporti, inseamna sa pui pe tine doua pulovere, unul peste altul, in loc sa dai fuga la primul magazin ca sa-ti cumperi unul mai gros imediat ce temperaturile incep sa scada.

Kufu presupune sa-ti folosesti imaginatia pentru a atinge un scop, fara a procura nimic suplimentar, si inseamna sa apreciezi ceea ce ai, folosind totul cat mai bine cu putinta si evitand astfel risipa.

In Japonia, mai mult decat obiectele in sine, gratia si eleganta cu care traiesti se concretizeaza intr-o arta. Cum sa te descurci cu putin si din putin este o chestiune care se invata: ia lucrurile asa cum vin si profita de ce au ele mai bun; transforma un spatiu mic si neatragator, aparent spartan, intr-o locuinta confortabila si calda. Filozofia zen ne indeamna chiar sa ne restrangem cele trei „nevoi vitale”: imbracamintea, hrana si somnul. Aceasta autodisciplina – conform filozofiei zen – ne permite sa facem fata oricarui tip de situatie, utilizand exact nivelul corect de efort (nici mai mult, nici mai putin), si ne invata sa ne controlam astfel incat sa putem rezista oricarui pericol, fie el exterior sau interior (patima, gelozie, plictis de viata).

Filozofia zen insista ca orice scop poate fi atins folosind mijloacele la indemana, cu conditia ca omul sa-si pastreze spiritul treaz.

…….

Nimic nu-mi apartine

Cu exceptia sentimentului de pace din inima

si a seninului din cer.

(Kobayashi Issa, haiku)

………….

Cand daruiti ceva unei persoane, nu uitati sa-i spuneti: „Esti liber sa-l arunci sau sa-l dai mai departe. Pentru mine e suficient ca l-ai primit.”

…………..

Civilizatia este multiplicarea fara limite a necesitatilor inutile.

(Mark Twain)

…………..

Cea mai mare comoara este sa poti fi fericit cu putin.

Pentru ca putinul nu iti va lipsi niciodata!

(Seneca)

…………………

Cred ca nicio civilizatie, oricare ar fi ea, nu poate pretinde ca este „completa” decat dupa ce a progresat de la nivelul sofisticarii la cel al non-sofisticarii, decat dupa ce s-a intors, in mod deliberat, catre simplitate, o simplitate a gandirii si a traiului.

(Lin Yutang, Importanta trairii)

……………

Cineva i se plangea lui Gandhi ca nu poate sa renunte la carti. Inteleptul i-a raspuns: „Atunci, nu renunta la ele. Atat timp cat un lucru iti furnizeaza un sprijin interior si o stare de confort, trebuie sa-l pastrezi. Daca renunti la ceva avand impresia ca faci un sacrificiu, vei regreta gestul pentru totdeauna. Nu te desparti de un obiect decat atunci cand acesta nu te mai atrage sau cand ti se pare ca sta in calea unui alt obiect pe cate il doresti mai mult.”

…………..

Sa ai tot ce iti doresti este semn de bogatie, dar sa te poti descurca fara este o dovada de putere.

(George MacDonald)

Sursa: Dominique Loreau – Arta esentei

Arta esentei II

wabi1

Conceptul de wabi sabi

Wabi sabi este o estetica rafinata, elaborata in jurul a tot ceea ce e uzat, vechi, patinat, tocit. Este dragostea fata de vechi si respingerea a tot ceea ce este sclipicios, ostentativ, din sfera nouveau riche, este respingerea virtuozitatii fabricantilor care fac tot posibilul sa ne indeparteze de tot ceea ce e natural si necesar pentru sufletul nostru – cu alte cuvinte, pentru a ne indeparta pur si simplu, de viata. Maestrii niponi ai ceaiului au fondat aceasta miscare pe la inceputul secolului al XV-lea. Ei vizau revenirea la o practica a artei ceaiului care fusese mult prea influentata de China si de fastul ei.

Conform maestrilor niponi ai ceaiului, cuvintele nu pot exprima totul si, asemenea filozofiei zen, wabi sabi nu este un concept care poate fi inteles la nivel intelectual. Ei doreau sa revina la un stil de viata detasat de bogatia materiala, de banii care aduc deseori necazuri, temeri si angoase. Wabi sabi inseamna sa alegi un tip de saracie care se traduce prin absenta posesiunilor inutile, in avantajul altora, pline de sens. Inseamna sa apreciezi ceea ce e tranzitoriu, sa te multumesti cu lucruri simple. Este opusul obiectelor din plastic produse in serie, fiindca originalul, prin definitie, nu poate fi copiat. Depuneri de rugina, cocleala de pe un vechi obiect de arama, din toate wabi sabi face veritabili artisti, care pun in evidenta caracterul temporal al lucrurilor si permanenta lor transformare. Wabi sabi face din timp un maestru care desavarseste o opera punandu-si asupra sa patina.

 wabi2

Obiectele wabi sabi

In zilele noastre, wabi sabi respinge cultura excesului, abuzul de grafica de pe pachetele cu cereale, cutiile de CD-uri, revistele glossy si decoratiunile ieftine. Wabi sabi poate fi recunoscut in semnele toamnei, in orizontul rural din linii estompate si frante, in ogoarele cultivate, in pasarile cenusii cautand hrana printre frunzele ruginii. Wabi sabi este un fotoliu din lemn lucrat de mana, un fotoliu simplu, adevarat, drept, fara zorzoane, functional si totusi plin de rafinament, un fotoliu cu o patina in acele tonuri calde si bogate pe care lemnul le dobandeste in timp, un fotoliu care ne ofera placere de fiecare data cand il privim, cand il atingem sau cand ne asezam pe el. Este o papiota, un ac, o lingura de lemn, o bucata de sapun, o matura, o pereche de blugi, un creion, toate aceste obiecte atemporale. Si totusi, ele sunt cele care ne daruiesc cel mai mult. Wabi sabi este frumusetea lucrurilor care par sa ignore timpul: un parchet sau niste scari stravechi, piei, ceramica, roci, metale platinate, covoare tocite, pietre acoperite de muschi, foi de hartie ingalbenite, un ceainic elegant, o soba din fonta neagra, plina de funingine din pricina folosirii repetate, o lumanare alba cu picuri scursi pe ea. Wabi sabi este tot ceea ce poarta amprenta timpului, tot ce nu se pierde in uniformitate. Este unicitatea obiectelor, istoria lor.

Mai are oare rost sa precizam ca estetica wabi sabi exclude prea multul? Sa ai in jur prea multe obiecte wabi sabi este o contradictie in termeni.

Unele obiecte, datorita istoriei pe care o poarta in ele (istoria voastra), sunt de-a dreptul fascinante: acestea sunt obiectele pe care puteti alege sa le pastrati. Celelalte pot sa dispara din universul vostru. Bogatia wabi sabi este suficienta.

wabi3

sursa foto

Sursa: Dominique Loreau – Arta esentei