All posts by Adriana Oltean

Pe calea mea

20180810_190223

Oamenii cu adevarat religiosi glumesc intotdeauna pe seama propriei religii; credinta lor este atat de puternica, incat si-o pot permite. Mare parte din secretul vietii consta in a sti cum sa razi si, de asemenea, cum sa respiri.

…………

Secretul rezida in cautator.

…………

Cea mai inalta forma de religie este transcenderea religiei. ( Frederic Spiegelberg)

…….

Alan Watts a urmat o universitate pe care si-a conceput-o singur. Practica zazen mai rar, preferand meditatia in miscare.

…………

Yoga este uneori cea mai sofisticata modalitate de amanare a eliberarii.

……………

„era o femeie de o frumusete frapant de inteligenta”

…………….

Daca locuiesti in varful unui munte, nu ai cum sa-l vezi.

……….

Adevarata religie consta in transformarea nelinistii in ras.

……………..

Nu incerca sa-i invete pe altii; el pur si simplu isi urma nebunia.

Sursa: Alan Watts – Pe calea mea

 

Advertisements

Evanghelia eseniana

20180809_110636

Am avut parte de o deosebita surpriza citind Evanghelia Eseniana a Pacii si fragmente din scrierile eseniene.

Sfanta Treime este alta: Tatal Ceresc, Mama Pamanteasca si Fiul Omului. In loc de Sfantul Duh apare Mama Pamanteasca. Ea apare ca parte semnificativa a Divinului care este implicata in aspectul material al realitatii, cu alte cuvinte, ca stapana a materiei, a corpurilor fizice ale tuturor fiintelor vii si a sanatatii lor. Cum putea aparea aspectul divin feminin in invataturile bisericesti? Bineinteles ca aceasta l-a indepartat.

Cand Iisus s-a referit la Arborele Vietii aratand ca acesta este un Mister al Misterelor, spune ca El se afla in mijlocul Gradinii Eternintatii, din Marea Eternitatii si ca are sapte ramuri catre cer si sapte radacini; cele sapte ramuri sunt alcatuite din cei sase ingeri ai Tatalui Ceresc impreuna cu Tatal Ceresc, iar radacinile sunt alcatuite din cei sase ingeri ai Maicii Pamantesti, impreuna cu Maica Pamanteasca.

Cei sase ingeri ai Tatalui Ceresc (care tin de spirit) sunt:

Ingerul Intelepciunii

Ingerul Puterii

Ingerul Creatiei

Ingerul Vietii Eterne

Ingerul Pacii

Ingerul Iubirii

Ingerii Maicii Pamantesti (care tin de corp) sunt:

Ingerul Soarelui

Ingerul Apei

Ingerul Aerului

Ingerul Pamantului

Ingerul Vietii

Ingerul Bucuriei.

Ingerii sunt aici mai degraba diversele atribute ale lui Dumnezeu.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu le vad general valabile. Aceste atribute pot fi regasite in hermetism, in filozofia perena, in budism si alte religii… nu doar exclusivist in scrierile crestine. La un moment dat, citind despre Dumnezeu in Evanghelia Eseniana, aveam impresia ca citesc Tao te Ching si despre Tao. Iata:

El nici nu se manifesta,

Nici nu se ascunde.

El nu este revelat,

Nici nerevelat.

Copiii Mei, nu exista cuvinte

De a exprima ceea ce este El!

Un alt aspect abordat de Iisus este alimentatia. Subliniaza importanta ajunarii, ca omului i-ar fi suficiente doua mese pe zi, chiar si una singura… si ca mancarea sa fie vie, din ceea ce ofera natura, nealterata de foc si fermentatie. Pomeneste de curatarea trupului cu ajutorul ingerilor Mamei Pamantesti: Soarele, Aerul, Apa, Pamantul, Bucuria…

Simplu, natural si frumos.

Iubindu-l pe Pablo, urandu-l pe Escobar

20180808_111714

O femeie ale carei inteligente si forte ii depasesc frumusetea exterioara…

Din fericire, nu-l iubesc pe Pablo cu o pasiune exclusivista sau posesiva, ci cu inima si sufletul, cu capul si cu trupul, nebuneste, dar nu irrational, fiindca, mai presus de el, ma iubesc pe mine insami.

…………………

Raman cu gandul la faptul ca nu trupul femeilor trece prin mainile barbatilor, ci capetele barbatilor trec prin mainile femeilor.

………

Eu si Pablo ne surprindem, ne scuturam, ne contrazicem, ne infruntam si ne scandalizam reciproc de fiecare data, ne impingem pana la limita inainte de a reveni cu picioarele pe pamant, dupa ce l-am facut pe celalalt sa se simta, pentru scurt timp, un dumnezeu uman atotputernic pentru care nimic nu este imposibil. Fiindca nu exista nimic, nimic pe lume care sa faca un ego sa pulseze mai mult decat sa intalneasca un altul pe potriva sa, cata vreme acesta este de sex opus, iar trupurile lor sfarsesc inlantuite.

………….

Din principiu, nu vorbesc niciodata despre un barbat pe care l-am iubit cu altul.

Sursa: Virginia Vellejo – Iubindu-l pe Pablo, urandu-l pe Escobar

Soldatii zen

20180705_163214

De ce n-am avut religia japonezilor, care privesc sacrificiul pentru patrie drept binele cel mai mare? (Adolf Hitler)

 

La sfarsitul anilor 1950, jurnalistul si autorul Arthur Koestler a facut o calatorie in Orient si s-a intalnit cu cativa lideri spirituali. Relatarea calatoriilor sale a fost publicata in cartea The Lotus and the Robot. In ultimul capitol intitulat „The Stink of Zen”, Koestler se ocupa de problema amoralitatii zenului si merge pana la a-l critica pe Suzuki, invatatul zen care a facut cunoscuta practica zen publicului larg. El citeaza din lucrarea lui Suzuki, Zen and Japanese Culture:

„Zen este…extrem de flexibil prin faptul ca se adapteaza la aproape orice filosofie si doctrina morala, cu conditia sa nu-i fie afectata invatatura intuitiva. Poate fi gasit unit cu anarhismul sau fascismul, comunismul sau democratia, ateismul sau idealismul.”

Koestler a comentat ca acest pasaj „putea sa vina din partea unui jurnalist nazist cu o minte inclinata spre filosofie sau de la unul dintre calugarii zen care au devenit piloti sinucigasi”. Intalnirile cu invatatorii zen n-au facut decat sa-i intareasca ideea ca zen nu este deloc interesat de moralitate sau etica sociala. Cand a intrebat despre persecutia religiei in tarile totalitare sau despre camerele de gazare ale lui Hitler, raspunsurile au aratat in general o lipsa de interes in diferentierea faptelor bune de cele rele. El a considerat acest lucru „o toleranta lipsita de caritate” si s-a aratat sceptic cu privire la contributia pe care budismul zen putea s-o aiba in perioada postbelica la insanatosirea morala a Japoniei sau a oricarei alte tari.

In acest scurt capitol, Koestler a aratat cu degetul un fenomen de proportii inimaginabile. Patruzeci de ani mai tarziu, toata lumea a aflat ca „duhoarea zenului” a dominat Japonia in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; Koestler avea dreptate.

Brian Victoria, preot zen si istoric al religiilor, a fost cel care a adus la lumina dovezile. El a aratat ca, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, militarii japonezi au folosit ideile si tehnicile de meditatie ale budismului zen si ca liderii budismului zen si-au exprimat explicit sprijinul pentru razboi. Verdictul lui Victoria a fost la fel de taios ca o sabie de samurai. Astfel, el a dezvaluit faptul ca aproape toti liderii budisti din Japonia erau sustinatori ferventi ai militarismului japonez. In consecinta, a sustinut istoricul, budismul zen a incalcat atat de profund principiile fundamentale ale budismului, incat n-ar mai trebui recunoscut ca expresie a Boddidharma. In contextul religios occidental, aceasta echivaleaza cu a afirma ca intr-o anumita perioada (sa spunem, in timpul Inchizitiei), Biserica Catolica nu a fost o expresie a invataturilor lui Hristos.

Victoria a dezvaluit metodic ca razboaiele si uciderile erau considerate manifestari ale compasiunii budiste, ale altruismului si devota mentului fata de imparatul Japoniei. Codul soldatilor, pe care toti trebuiau sa-l invete pe de rost in 1941, avea o sectiune intitulata „Conceptia despre viata si moarte” unde scria:

„Ceea ce stapaneste viata si moartea este spiritul semet al sacrificiului de sine pentru binele public. Trecand dincolo de viata si de moarte, fugi degraba sa-ti indeplinesti datoria. Istovindu-ti forta trupului si a mintii, gaseste cu calm bucuria de a trai in datoria eterna”.

Retorica violenta a extremismului religios este, probabil, universala, dar, in cazul budismului zen, culmea spirituala a acestuia – obtinerea altruismului iluminat – , a fost folosita in pregatirea soldatilor din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care erau dispusi sa se sacrifice ca si cum vietile lor n-ar fi avut nicio importanta. Astfel, un maior ii sfatuia astfel pe soldati:

„[Soldatul] trebuie sa devina una cu superiorul lui. De fapt, trebuie sa devina superiorul acestuia. In  mod similar, el trebuie sa devina ordinul pe care il primeste. Cu alte cuvinte, eul sau trebuie sa dispara”.

Promisiunea vietii eterne pe care o fac crestinismul si islamismul este inlocuita la budisti cu ideea ca, devenind altruist, viata si moartea iti sunt nediferentiate. Nu mai ai nimic de pierdut murind pe campul de lupta dupa ce realizezi vacuitatea eului. Acest spirit este adanc inradacinat in budismul japonez, mergand pana in epoca samurailor. Takuan, un vestit maestru zen din secolul al XVII-lea, a scris:

„Sabia ridicata nu are vointa proprie, totul e vacuitate. Este ca lumina fulgerului. Omul  care e pe cale sa fie doborat este si el vacuitate, asa cum e cel care manuieste sabia. Niciunul dintre ei nu poseda o minte care sa aiba vreo substantialitate. Intrucat fiecare dintre ei este vacuitate si nu are minte, omul care loveste nu este om, sabia din mainile sale nu este sabie, iar acel „eu” pe cale sa fie doborat e ca si cum un vanticel de primavara ar fi spintecat de un trasnet”.

D.T.Suzuki a exprimat acelasi punct de vedere in secolul al XX-lea. El a comparat in mod elocvent folosirea de un maestru zen a sabiei cu producerea unei capodopere artistice. Desi maestrul zen nu are intentia de a provoca rau nimanui, inamicul apare si se face victima spadasinului iluminat, sugereaza Suzuki. E ca si cum sabia actioneaza fara un agent sau prin intermediul unui robot, daca vrem sa folosim o imagine mai putin poetica. Atunci nu mai e de mirare ca Hitlersi ceilalti nazisti au fost indragostiti de zen. Heinrich Himmler, comandantul trupelor SS, care era obsedat de idei ezoterice si trimisese experti in Tibet si India, credea ca toti militarii sai trebuiau sa actioneze cu „decenta”. Prin decenta el intelegea ca nu trebuiau sa fie atinsi de slabiciunea umana atunci cand priveau miile de cadavre asezate unul langa celalalt, asa cum cadeau in gropile comune din lagarele de concentrare. Dupa razboi, cand a fost  prins si interogat, nu a avut nici urma de o idee despre monstruozitatea actiunilor sale; asemenea unui maestru zen, parea indiferent.

Cand cartea lui Brian Victoria, Zen at War, a fost tradusa in japoneza, a avut un impact neprevazut. In loc sa incerce sa nege legaturile dintre budismul zen si militarism, mai multi maestri zen au recunoscut ca asa stateau lucrurile si si-au cerut scuze oficial. A fost o calatorie lunga pentru Victoria, care a fost hirotonit in 1964 preot zen deoarece credea ca budismul zen era lipsit de violenta care marcase religiile occidentale. Dar nu si-a pierdut credinta. El sustine principiile nonviolente ale budismului si neaga posibilitatea uciderii din compasiune, sustinand ca in nicio imprejurare un bodhisattva nu poate folosi in mod legitim violenta pana la punctul in care sa ia efectiv viata unei alte fiinte umane.

Totusi, asta ne lasa fara raspuns la o alta intrebare, nu mai putin dificila: Ce sa intelegem, cand un bodhisattva sau, in traditia zen, cineva care a atins satori si cu toate acestea comite acte violente, este acea persoana cu adevarat iluminata? Paradoxal, da. Dupa razboi, Suzuki, desi nu a retractat niciuna dintre lucrarile sale anterioare, a sustinut ca numai iluminarea nu este suficienta pentru a te face un preot zen responsabil. Un preot zen are de asemenea nevoie sa foloseasca discernamantul intelectual, deoarece iluminarea in sine este doar o stare a fiintei care nu poate distinge binele de rau.

Asta nu seamana cu ceea ce am fost obisnuiti sa auzim. In Orient, iluminarea este privita aproape ca sfintenia in Occident – oricine atinge o astfel de stare a fiintei este de asteptat sa fie o culme de altruism si de iubire. Adeptii isi venereaza invatatorii spirituali, tratandu-i adesea ca pe intruchipari vii ale nirvanei sau ale lui Dumnezeu. Ideea ca cea mai inalta realizare a dezvoltarii spirituale s-ar putea sa nu fie de ajuns pentru a distinge binele de rau este tulburatoare. Se profileaza doua ipoteze: fie iluminarea nu te face neaparat sa actionezi intr-o maniera lipsita de egoism sau pasnica; fie acele persoane pe care le credem iluminate nu sunt atat de sfinte cum par. Misticii din toate timpurile au avertizat cu privire la pericolul infatuarii spirituale. Theresa de Avila, o mistica spaniola crestina, a mers pana la a sugera ca nu trebuie sa ne incredem in bunatatea oamenilor sfinti care sunt inca in viata. In traditia crestina, comiti pacatul desertaciunii daca crezi ca esti sfant. In traditia budista, probabil ca ar fi o dovada ca maestrul cel lipsit de ego inca mai are sa se descotoroseasca de o parte din ego.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha

Omor din compasiune

Am dat peste o latura mai intunecata a budismului si mi s-a parut corect sa o evidentiez aici pentru a avea o perspectiva mai echilibrata. Credeam ca budismul zen este singurul fara prozelitism si cruciade. Se pare ca nu-i chiar asa… Si nu numai asta….

Preceptul budist al nonviolentei  i-a inspirat pe cei din tarile asiatice ce traiau sub influenta lui, astfel incat „de-a lungul marsului sau pasnic de 2500 de ani, nicio picatura de sange nu s-a varsat in numele lui Buddha”, dupa cum scrie Narada, un distins calugar si invatat srilankez.

Dar o privire fugara aruncata la stirile din tarile budiste pune la indoiala aceasta imagine pasnica. Sa incepem cu Sri Lanka. In 2013, grupuri de calugari organizau marsuri impotriva minoritatii musulmane; incepand din 1983, multi calugari budisti se implicasera in campanii militare impotriva unei factiuni separatiste din nordul statului Sri Lanka. In prima jumatate a secolului al XX-lea, calugarii s-au unit si au condus lupta pentru dobandirea independentei impotriva britanicilor. Cu doua mii de ani in urma, regele Duttagamani a purtat un razboi pentru restabilirea budismului in tara, „in care a folosit drept stindard o relicva a lui Buddha”. In mai 2013, la o mie de mile de Sri Lanka, in Birmania, gloate de budisti au ucis musulmani si au incendiat moschei; unui calugar birmanez, intemnitat pentru incitare la ura religioasa, ii place sa-si zica „Bin Laden din Birmania”.

In scurt timp am constatat ca aceste evenimente nu sunt exceptii de la regula. Desi le predica nonviolenta adeptilor sai, Buddha nu a incercat sa-i convinga pe regi sa adopte o pozitie pasnica. El a separat in mod clar apele neingaduindu-le fostilor soldati sa devina calugari si interzicandu-le adeptilor sai sa le predice soldatilor – violenta era inteleasa ca parte a vietii si n-a existat vreo incercare de eradicare a acesteia din lume. Efortul consta in incercarea de a o tine sub control la calugarii budisti. Dar nici acest lucru nu a reusit pe deplin. Asa cum crestinismul si-a dezvoltat teoria „razboiului drept” – potrivit careia, dupa cum afirma Sfantul Augustin, razboiul putea fi un instrument de justitie divina impotriva rautatii – budismul a ajuns sa-si elaboreze propria teorie a uciderii din compasiune. Un text scris in secolul al IV-lea, intitulat „Discurs despre etapele practicii yoga”, sustine ca, in anumite imprejurari, chiar si unei persoane iluminate ii este ingaduit sa ucida din compasiune.

„Daca un bodisattva intalneste o persoana haina care e pe cale sa ucida mai multi oameni…isi spune: Daca ucigand acest bandit ajung in iad, ce conteaza? Trebuie sa nu-l las pe el sa ajunga in iad! Atunci bodisattva…il ucide, simtind atat oroarea crimei, cat si compasiune pentru acea persoana. Procedand astfel, nu comite niciun pacat; in schimb, va fi binecuvantat”.

Buddha insusi a povestit ca, intr-o viata anterioara, omorase din compasiune.

…………..

In personalitatea psihopatului, exista un fel de indiferenta sau amoralitate legata de ucidere. Desi, la suprafata, aceasta pare sa fie exact opusul a ceea ce practica budista cauta sa realizeze, ceva similar cu aceasta indiferenta emotionala apare in unele texte budiste. Una dintre invataturile esentiale ale budismului este cea a vacuitatii: eul este in ultima instanta ireal, asa incat bodhisattva care ucide cunoscand pe deplin vacuitatea eului nu ucide pe nimeni; atat eul ucigasului, cat si eul celui ucis nu sunt cu nimic mai mult decat o iluzie.

In Nirvana sutra gasim povestea unui print care isi ucide tatal, pe rege, ca sa se poata urca pe tronul acestuia. Impovarat de remuscari, se duce la Buddha sa-i ceara sfatul. Buddha il determina sa inteleaga ca nu este responsabil de ucidere din doua motive. Mai intai, regele a fost ucis drept consecinta a karmei sale, intr-o viata anterioara ucisese un om sfant. In al doilea rand, si cel mai important, Buddha afirma irealitatea uciderii:

– Marite rege, e ca ecoul unei voci in vaile muntilor. Ignorantul crede ca este o voce reala, dar inteleptul stie ca nu e. Uciderea este la fel. Prostul crede ca e reala, dar Buddha stie ca nu este.

Un alt text budist (Jueguan lun) reflecta ideea vacuitatii uciderii; daca o comiti ca si cum ar fi fost un act spontan al naturii, atunci nu esti responsabil de ea.

„Focul din tufisuri arde muntele; uraganul frange copacii; o stanca prabusita omoara animalele salbatice; paraiele din munti ineaca insectele. Daca un om poate sa-si faca mintea asemenea [acestor forte], atunci, cand intalneste un alt om, il poate ucide fara probleme.”

Aceasta idee este confirmata de diferite alte texte. Daca te afli intr-o stare a mintii altruista si detasata, poti sa faci orice, chiar „sa te bucuri de cele cinci placeri senzuale cu libertate fara limite” (dupa cum explica Upalipariprccha), intrucat actiunile tale nu vor avea consecinte karmice negative. Cu alte cuvinte, acei bodhisattva nu sunt responsabili moral pentru actiunile lor deoarece actioneaza fara sa fie interesati personal. Al cincilea Dalai Lama a folosit acest argument ca sa justifice violenta regelui mongol Gushri Khan, care, in anii 1630 si 1640 a unificat prin mijloace violente o mare portiune a Tibetului si i-a convertit pe localnici la budism. Al cincilea Dalai Lama glorifica aceste fapte deoarece  regele mongol era o emanatie „a lui Vajrapani, bodhisattva reprezentand puterea yoghina perfecta”, care a realizat vacuitatea si „va radia 100 de raze de lumina in zece directii”.

Ideea potrivit careia budismul, spre deosebire de alte religii, nu i-a fortat pe oameni sa se converteasca, dar „a pacificat” noile tinuturi in care s-a raspandit este de asemenea un mit. Asa cum crestinii si musulmanii au transformat templele pagane in biserici si moschei si au respins ideile animiste ca fiind eretice, ceva similar s-a intamplat si cu budismul. Practicile samanice au fost interzise in Mongolia inca din secolul al XVI-lea, figurinele spirituale au fost arse si inlocuite cu imagini budiste ale acelui Mahakala cu sase brate. Cei care au continuat sa practice riturile samanice au fost supusi la pedepse brutale sau au fost executati. Aceste acte erau justificate datorita statutului spiritual al conducatorilor, care erau recunoscuti ca Buddha vii, avand o virtute si o intelepciune desavarsita si fiind inzestrati cu o compasiune nepartinitoare. Legile mongole reglementau privilegiile clerului budist si pedepsirea oricarui atac asupra manastirilor in functie de clasa sociala a faptasului: daca era nobil, pedeapsa era exilul, daca era om de rand, crestea probabilitatea sa fie pedepsit cu moartea.

Dupa cum sugereaza Bernard Faure, profesor la Universitatea Columbia, convertirea fortata era uneori vizibila in mod brutal in imagistica religioasa. In cazul Tibetului, exista mitul potrivit caruia primul sau rege budist a reusit sa supuna diavolita care stapanea tinutul tintuind-o in cuie la sol. Cel mai sfant dintre locurile budismului tibetan, templul Jokhang din Lhasa, este cunoscut in mod simbolic drept cuiul care a fost infipt in vaginul diavolitei. „Imagistica violului”, scrie Faure, „cu greu ar putea fi mai explicita”.

Demonizarea, dezumanizarea si discriminarea sociala a rivalilor pare sa fie la fel de raspandita in budism ca in alte credinte. Intr-un text sacru folosit adesea de actualul Dalai Lama (Kalachacra-tantra), batalia finala a lumii va avea loc intre budisti si eretici; ereticii sunt identificati ca musulmani.

In Thailanda, budismul a trebuit sa gestioneze alte clase de inamici. In 1976, un calugar de frunte a declarat intr-un interviu ca „uciderea comunistilor nu este un pacat”. Iata care erau motivele lui:

„Mai intai, uciderea comunistilor nu este cu adevarat ucidere; in al doilea rand, se sacrifica binele mai mic pentru binele mai mare; in al treilea rand, intentia nu este de a ucide, ci de a proteja tara; in al patrulea rand, Buddha a ingaduit uciderile”.

Si a ajuns la urmatoarea concluzie: „Intentia noastra nu este sa ucidem fiinte omenesti, ci sa ucidem monstri. Aceasta este datoria tuturor thailandezilor”.

Aceasta declaratie iesita din comun nu a  aparut din senin. In Thailanda, ca si in alte tari asiatice, statul isi protejeaza religia budista, iar calugarii budisti protejeaza statul thailandez. Templele thailandeze sunt folosite ca baze militare, iar unii soldati sunt hirotoniti calugari, fiind cunoscuti drept „calugari militari”, si una dintre principalele lor indatoriri este sa protejeze, folosind la nevoie si violenta, templele budiste.

Toate acestea erau lucruri noi pentru mine. Citisem carti despre spiritualitatea orientala si meditatie inca din adolescenta, dar nu intalnisem niciodata nici cea mai indepartata sugestie ca budismul este similar altor religii cand trebuia justificata folosirea mijloacelor violente. Daca si calugarii budisti, si invatatorii iluminati pot fi violenti fata de altii, de ce ar fi diferiti practicantii occidentali ai meditatiei? Ajungeam la concluzia ca meditatia e doar un proces: poate sa ascuta atentia, sa linisteasca gandurile si anxietatea, sa  creasca emotiile pozitive fata de noi insine si fata de altii si, in extremis, poate sa duca la o modificare profunda a identitatii noastre – un fel de anihilare extatica a egoului. Dar cu un tip gresit de motivatie si fara reguli etice clare, chiar acel altruism spiritual poate sluji tot felul de scopuri malefice. Asta s-a intamplat cu budismul japonez nu cu mult timp in urma.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha

Labirintul spiritelor

books

Una din cele mai frumoase carti citite de mine… romanul acesta ce incheie tetralogia m-a lasat orfana intre lumi… si hotarata sa explorez Barcelona in cautarea Cimitirului Cartilor Uitate. 🙂

Orice om care vrea sa-si pastreze puterea de judecata are nevoie de un loc unde sa poata si sa vrea sa i se piarda urma. Locul acela, ultimul refugiu, e un soi de apendice al sufletului unde, atunci cand lumea o ia razna in comedia ei absurda, te poti retrage si faci cheia pierduta.

……………

De la un anumit moment in viata, viitorul oricarui om se afla in trecutul sau.

………

Intotdeauna fusese de parere ca destinului ii placea sa se pripaseasca prin gari atunci cand voia sa se mai odihneasca. Acolo incepeau sau se sfarseau tragedii si povesti de dragoste, plecari si intoarceri, tradari si disparitii. Umbla vorba ca viata e o gara unde aproape intotdeauna urci sau esti urcat intr-un tren gresit.

……………………

Totul a fost facut de cineva inainte. Cel putin lucrurile care merita facute. Smecheria e sa incerci sa le faci putin mai bine.

………….

Fiecare trebuie sa comita propriile greseli, nu pe ale altora.

………..

O poveste nu are nici inceput, nici sfarsit, numai porti de intrare.

………..

Uneori e mai bine sa-ti pui mintea la contributie pana la epuizare decat sa o lasi sa zaca, pentru ca atunci cand se plictiseste, incepe sa te manance de viu.

………………

Adevarul nu e niciodata perfect si nici nu se potriveste tuturor asteptarilor. Adevarul naste mereu intrebari si indoieli. Numai minciuna e credibila suta la suta, pentru ca nu trebuie sa justifice realitatea, ci doar sa includa ce vrem sa auzim.

……..

Ce trebuie sa incepi tu sa faci e sa nu-i mai lasi pe altii sa-ti spuna ce si cum, sa nu-ti mai scrie nimeni dialogurile.

………

Exista lucruri care se pot vedea numai pe intuneric.

……………..

O poveste nu are inceput si nici sfarsit, doar cai de acces.

O poveste e un nesfarsit labirint de cuvinte, imagini si spirite care uneltesc pentru a ne dezvalui adevarul invizibil despre noi insine. Pana la urma o poveste nu este altceva decat o conversatie intre cel care povesteste si cel care asculta, iar un povestitor poate povesti numai atat cat il tin puterile si un cititor poate citi numai cat are scris pe suflet.

Aceasta e regula de aur care sustine intregul artificiu de hartie si cerneala, pentru ca atunci cand se sting luminile, cand muzica tace si fotoliile raman goale, tot ce conteaza e mirajul intiparit in teatrul imaginatiei pe care orice cititor il are in mintea sa. Asta, plus speranta oricarui povestitor: ca cititorul si-a deschis inima pentru vreunul dinre oamenii de hartie si i-a dat ceva din el insusi ca sa-l faca nemuritor, chiar daca numai pentru cateva minute.

………………..

Julian, locul acesta e o taina, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care a scris-o si sufletul celor care au citit-o, au trait si au visat cu ea. De fiecare data cand o carte ajunge in mainile altcuiva, de fiecare data cand altcineva isi lasa privirea sa alunece pe paginile ei, un spirit creste si se face tot mai puternic. Cand bunicul tau m-a adus aici, cu multi ani in urma, locul acesta era deja foarte vechi. Poate ca e la fel de vechi ca orasul insusi. Nimeni nu stie exact de cand exista sau cine l-a creat. O sa-ti spun ce mi-a spus si mie bunicul tau. Cand piere o biblioteca sau cand se inchide o librarie, cand o carte dispare in noianul uitarii, cei care stim de existenta acestui loc, paznicii lui, facem tot ce trebuie pentru ca ea sa ajunga aici. In locul acesta cartile de care nu-si mai aminteste nimeni, cartile pierdute in negura timpului, continua sa traiasca, asteptand ca intr-o buna zi sa ajunga din nou in mainile unui nou cititor, ale unui nou spirit. La libraria noastra vindem carti noi si cumparam carti vechi, dar in realitate cartile nu au stapan. Fiecare carte de aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum ne mai are doar pe noi, Julian. Vei putea pastra secretul acesta?

Sursa: Carlos Ruiz Zafon – Labirintul spiritelor

20180627_122243

Perle de la anticar 8

Un baștan de calibru mare (din tipologia “mai degraba il sareai decat…”), colorat și cu aere importante :

– Auziți, cărți cu interlopi aveți?
– Despre Mafie ceva, uitați…
– A, nu. INTERLOPI. Aia de la pușcărie…gen cartea lui Becali. Aveți, doamnă?
– Becali nu. Dar după umila mea părere, dacă erau interlopi de să le citești biografia, nu ajungeau in pușcărie de la bun inceput.
– (pauză de gândire câteva secunde…) Unde ziceați că e cartea cu Mafia?

10 minute mai tarziu trecea pe langa stand, in rand cu alti doi, impingand prin mărșăluire 3 carucioare negre identice de mafioți scăpați de Pirande…

 

……………………..

-Aveti ceva de Luther?
-Aceasta.
-Cam subtire. Dar despre Luther?
-Aceasta.
-Aha. Pacat ca si aceasta e subtire. Dvs. nu sunteti editura sau sa lucrati cu edituri, nu?
-Nu.
-Cartea mea despre Luther va avea 200 de pagini.
-…