„Zidurile din carti din jurul lui, incarcate de trecut, formau un fel de izolare fata de lumea prezenta si dezastrele ei”.
Callum a venit sa refaca zona tejghelei. Vom incorpora un suport din stejar pe care l-am cumparat la o licitatie de la o ferma de pe proprietatea Buccleuch, acum vreo zece ani. Scopul lui este sa creeze o bariera mai solida, care sa ma protejeze de clienti.
Buun asa. Se pare ca noi, anticarii mai dilii, avem necesitatea asta de “inzidire”. La Anticariatul Socrate, dusesem crearea de ziduri la nivel de arta echilibristica. Aveam atata “adevar” si Osho pe birou, ca-mi era frica la un moment dat sa nu pice pe vreun strumf in agitatie browniana si sa-l faca 2D. Am facut sapaturi arheologice serioase pentru pozna asta din 2016, iar meterezele de atunci sunt aproape nimic fata de cum le-am lasat.
De ce-mi cresteam meterezele pana la urma? Daca intreaba sefu’, se vedeau extrem de bine titlurile si clientii mei dragi se impiedicau de ele cand veneau sa ma intrebe de ceva… si plecau cu cateva acasa. Daca nu intreaba sefu’, imi placea la nebunie sa citesc linistita la adapostul lor. Fiecare pagina citita era o victorie contra sistemului. (Fara nicio supare, sefu’… stii, sistemul nu esti tu 🙂 )
…….
Cand gasesti un exemplar din Mein Kampf, te afli intr-o pozitie dificila din punct de vedere moral. Exemplarul pe care il avem noi costa vreo 60 de lire si multi comercianti nu se vor atinge de el, ceea ce e de inteles, dar exista cerere pentru el – nu imensa, insa suficienta pentru a sti ca se va vinde intr-o luna. Intrebarea la care nu stii niciodata raspunsul este in mainile cui va ajunge – vreun nebun extremist de dreapta sau un istoric care ii expune pe cei care neaga Holocaustul. Piata pentru Mein Kampf se va schimba de anul viitor, oricum, dupa ce drepturile de autor vor expira in Germania.
Mi-a luat si mie ceva timp sa ma dumiresc de ce cand se vorbeste de cartea asta se da volumul mai jos. Nu ca m-as fi dumirit eu cine stie ce de ce in 2021 inca se vinde pe sub tejghea… Dar, daca nu-i numai la noi baiul asta, atunci e de bine. Dupa ce o citesc, poate revin mai lamurita… Apropo, Eric-Emmanuel Schmitt a scris o carte geniala despre Hitler, Adolf H. – Doua vieti. Si acum ma mai bantuie, in sensul bun. Asa ca, inainte de Mein Kampf, imblanziti-va neuronii cu Adolf H.
………….
Stocurile proaspete se vand cel mai repede. Banuiesc ca exista o logica in asta, dat fiind ca, daca o carte care se afla pe raft de un an nu s-a vandut, atunci probabil are un pret prea mare sau nu exista piata pentru ea. Cu toate acestea, nu se simte asa; este aproape ca si cum cartile abia asezate pe rafturi par mai proaspete, iar cele care zac pe rafturi de o vesnicie au capatat un anumit aer statut, ceea ce le face de nevandut.
Aceasta este una din axiomele unui anticariat care se respecta: cartile mai “proaspete” se vand mai repede. Uneori nici nu apuci sa le mai pui pe raft, ca isi iau zborul inca din genti sau cutii (dupa cum mentionam in postarea anterioara cu gentile si cutiile care sunt musai deschise ca niste cadouri de Craciun de catre clienti).
………….
Dupa-amiaza, un client s-a plimbat prin magazin vreo ora. In cele din urma, a venit la casa si a zis: „Nu cumpar niciodata carti la mana a doua. Nu stii cine le-a mai atins sau unde au fost”. In afara de faptul ca este enervant sa-i spui asa ceva unui vanzator de carti vechi, cine stie ale cui maini au atins cartile din librarie? Fara indoiala, ale oricui, de la ministri la criminali. Pentru multi oameni, istoria secreta a originii cartilor este o sursa de entuziasm, care le aprinde imaginatia.
Eu una fac parte din aia entuziasmati de-a dreptul de cine ar fi putut pune mana pe carti inaintea mea. Pazea, ca se ia…
Zilele trecute am gasit intr-una un certificat de absolvire a claselor I-IV, din 1956, unui baietel nascut in 1945, la sfarsitul razboiului. Numai cu de 5 si un 4 la rusa, dar conteaza? Baietelul acela a invatat sa citeasca intr-un satuc si probabil a ajuns sa fie prima generatie incaltata din familia lui. Si certificatul asta l-am gasit nu intr-o cutie de pantofi, ci intr-o carte. Asta spune ceva…
Si o notificare din partea Intreprinderii de aviatie utilitara cum ca nenea pilotul a avansat in grad de la 1 mai 1985. Bineinteles ca era intr-o carte despre aparatele de zbor… ce faina viata de om trebuie sa fi avut zburatorul meu necunoscut… in anul ala nici in stadiul de proiect nu eram, dar cred ca totusi zburam prin astral pe undeva.
Asa ca, daca vii la mine si ma intrebi daca-s dezinfectate cartile, poate o sa pleci molipsit(a) de entuziasmul unei povesti cu oameni frumosi…. sau molipsit(a) cu cultura, in cel mai “rau” caz. 🙂
…………
Cartelurile despre care vorbeste Orwell au ajuns, intr-adevar, sa elimine micii librari independenti: Ottakar’s, Waterstones si Dillons exact asta au incercat sa faca. Acum, doua din cele trei au fost eliminate, la randul lor, iar pe singurul supravietuitor, Waterstones, il asteapta un viitor plin de pericole din cauza cartelului suprem, Amazon. Waterstones a incercat sa devina tovaras cu „magazinul care vinde de toate” vanzand Kindle-uri in magazinele sale, dar cand stai la masa cu diavolul ai nevoie de o lingura cu coada lunga, si nicio lingura – nici macar cea mai lunga disponibila in departamentul „Bucatarie si casa” de la Amazon – nu este suficient de lunga, banuiesc, pentru a impiedica Waterstones sa se apropie de Amazon mai mult decat i-ar fi bine.
Rade ciob de oala sparta. Adica, sa te plangi de impactul cartelurilor / Amazonului asupra micilor librarii si anticariate, dar tu insuti sa vinzi prin ei… hmm… nene Shaun, iti luam si tie o lingura din aia cu coada kilometrica, sau te-ai prins deja? Inca ti-i bine?
………………
Sursa: Shaun Bythell – Jurnalul unui librar
Nemuritoarea de rând 