Calatoria inimii – constienta

fire

[..]Reactiile defensive nu fac decat sa complice situatia, pentru ca nu sunt raspunsuri adecvate la ceea ce se intampla. Ca sa aflu ce se intampla, trebuie sa las deoparte povestile si sa revin cu o constientizare proaspata in situatie.

Ca sa-mi recapat constienta, trebuie sa ma retrag putin din vartejul reactiilor. Chiar daca asta necesita antrenament la inceput, e oricand posibil, pentru ca natura constientei e mobila si fluida. In loc sa ma las in continuare aruncat in toate partile de ganduri si emotii turbulente, imi pot lasa mintea sa se indeparteze de ele, ca un obiectiv cu zoom care distanteaza, si pur si simplu sa recunosc durerea pe care o simt. Cand pot face asta, e ca si cum as iesi dintr-un foc aprins care ma consuma, si ma asez langa el.

Dupa ce imi creez un spatiu doar pentru mine, nu mai sunt cuprins de flacari. Pot lasa focul sa fie acolo, asa cum este, fara sa trebuiasca sa-i rezist. Inca ii mai simt caldura, dar nu ma mai arde de viu. Cu alte cuvinte, cand fac loc durerii mele sa fie si cand pot fi prezent „alaturi de ea”, „la marginea ei”, atunci imi gasesc locul. Acest lucru aduce usurare. Nu mai sunt blocat intr-o lupta de rezistenta. In schimb, am mai multa claritate – pot sa recunosc pur si simplu ca ma doare, fara sa devin atat de implicat intr-o drama creata in jurul acestei dureri. Am mai multa libertate de miscare pentru ca nu sunt prins in reactia contra durerii. Si, gasindu-mi locul, simt mai multa stabilitate si forta.

Dupa ce am facut loc pentru durerea mea si mi-am recastigat astfel claritatea, pot sa infrunt durerea mai direct. Fara sa incerc sa-mi „dau seama ce e cu ea”, pot sa stau alaturi de ea intr-un spirit cercetator. Chiar daca mintea imi ofera multe povesti despre motivul pentru care ma simt atat de rau, in realitate nu stiu cu adevarat de ce ma doare atat de mult acum sau ce trebuie sa fac in continuare. In loc sa incerc sa inteleg lucrurile cu mintea, pot cauta indicii in durere. Lasandu-mi constienta sa penetreze durerea intr-o maniera interogativa blanda, pot sa o cercetez („Ce ma doare atat de mult in acest moment?”) si sa ascult ce are sa-mi spuna sentimentul.

Cand fac asta, incep sa vad cum cuvintele partenerei mele au atins o parte din mine cu care mi-e dificil sa ma impac, una pe care as prefera sa nu trebuiasca sa o recunosc.

Sa devii constient de ce se intampla e simplu, dar nu e intotdeauna un lucru usor de facut. Asta pentru ca investim efort in mentinerea si promovarea unei versiuni vechi si familiare asupra realitatii, fapt care ne impiedica sa vedem ce se intampla de fapt. In special in domeniul iubirii, suntem orbiti de sperante si frici conditionate, de prejudecati valorizate, credinte si opinii de tot felul, atat personale, cat si colective.

Perpetuam modalitatile conditionate de a percepe lumea prin povesti repetitive pe care ni le spunem singuri despre „cum stau lucrurile”. Aceste povesti sunt produse ale mintii, judecati sau interpretari care plaseaza ceea ce se intampla intr-un cadru familiar. De obicei, nu recunoatem povestile drept propria noastra inventie; credem in schimb ca ele reprezinta realitatea. Povestile opereaza de obicei pe fundalul mintii, ca parte a unui flux continuu de vorbarie subconstienta pe care o purtam cu noi insine. Cu cat suntem mai putin constienti de modul in care ne controleaza, cu atat ele ne mentin mai blocati in vechi tipare de comportament. Cele mai mari obstacole in relatii sunt de obicei povestile noastre despre cum credem ca ar trebui sa fie relatiile. („Daca iubesti pe cineva, trebuie sa-l faci mereu fericit… trebuie sa vrei mereu sa fii alaturi de el… trebuie sa-ti lasi furia la o parte.”) Acestea ne ingusteaza optiunile si ne tin inchisi in cutii foarte stramte.

Tesatura densa de credinte, povesti, tipare de reactie ascunse actioneaza ca un filtru care intuneca si bareaza claritatea si fluiditatea naturala a constiintei noastre. Pentru ca plasa e atat de groasa si de incurcata, trebuie sa gasim modalitati de a ne surprinde in actul construirii povestilor, de a vedea prin ele si a ne intoarce la o constientizare de baza, simpla, a ceea ce se intampla aici si acum. Trebuie sa descoperim ca putem, in orice moment, sa trecem de la gand la constientizare, care e spatiul mai larg in care se nasc gandurile si povestile. Astfel, la fel cum exersarea cu un instrument muzical ne permite sa cantam mai cursiv, la inceput trebuie sa practicam deliberat constientizarea inainte ca ea sa poata curge mai fluid si sa reflecte singura cu mai multa acuratete. In traditia zen, acest lucru se numeste „slefuirea oglinzii”. Cu o constiinta mai vasta, putem incepe sa miscam din loc povestile care ne controleaza comportamentul, dobandind o mai mare claritate si libertate in viata noastra.

sursa: John Welwood – Calatoria inimii

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s