Scrisori catre fiul meu

“Daruieste-te, Rafail, daruieste-te. E ceva de facut pe lumea asta. Toata problema este, cu fiecare : ce bucurii simple vrea sa incerce. Si mi-esti drag pentru ca ai bucuriile simple ale fiintei complicate.“ (C. Noica catre G. Liiceanu)

………………………………..

Omul pe care il astept imi va aduce bucuriile simple. Imi va spune ca am vocea ca o paine, ca lucrul care i-ar placea cel mai mult ar fi sa cumpere cu mine ceva in rate ( un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator daca se poate); sau mi-ar spune ca ii place sa mearga cu tramvaiul si sa manance covrigi; sau, cu fata toata o intrebare, strambandu-si picioarele in fel si chip: “Stii cu ce seman acum? Cu o litera…”

In sfarsit, acest om mi-ar spune ca daca m-ar pierde s-ar imbolnavi de o boala care n-are nume. Iar eu m-as gandi ca stiu de ce sa traiesc, pentru ca altfel ce s-ar face fara mine?

Omul pe care il astept exista undeva.

……………………………………

Cand am sa ajung acasa, am sa ma lungesc pe covorul din camera mea si am sa astept ca lumea mea sa intre din nou in mine. Sa ma umplu de mine la loc.

…………………………………

Nevoia mea de a iubi bajbaia dupa un obiect nedefinit. Cautam sa cuprind ceva mai vast decat un simplu trup si ceva mai vast decat sufletul trupului aceluia, ceva, sa spunem, pe care eram inclinat sa-l numesc “sufletul lumii”. Insusi cuvantul “a iubi” trebuia mutat din loc catre o regiune misterioasa. In perioada aceea am inceput sa glisez, trecand prin extazul sexual, catre o frumusete impovarata de o greutate fara trup. Splendoarea corpului feminin si pierderea de sine in ea imi deschidea drumul catre o iubire secunda din care dorinta, odata implinita, parasea elementul carnal si se indrepta, purtata de uriase leganari ale sufletului, catre o frumusete in care se topeau toate celelalte. Dupa fiecare inclestare, imi tradam partenera. Fugeam, cu ajutorul ei, foarte departe de ea. Sau, dimpotriva, o iubeam, abia atunci pe deplin, pentru otrava frumusetii nelumesti pe care daruirea ei o picurase in mine.

…………………………………

“Ochii te sperie, mainile te scapa” (mama autorului)

……………………………………

Cele mai minunate cupluri se chircesc, se scofalcesc si se contorsioneaza pana la pocirea definitiva atunci cand iubirea lor iese in lume si este scufundata in baia cu acizi a societatii. Ar trebui ca, atata timp cat sunt atinsi de iubirea lor, femeia si barbatul sa ramana singuri fata in fata. Sa dispara pur si simplu din lumea de aici. Nici un ochi din afara n-ar trebui sa-i vada si sa-i stie, pentru ca orice privire tulbura si orice gand pangareste o minunatie care nu exista decat prin inaparenta si discretia ei. Daca ma intrebi pe mine, toate cuplurile lumii ar trebui sa se nasca si sa ramana sub pecetea tainei. Ca sa-si salveze iubirea, cei doi trebuie sa creeze pentru ea un spatiu si un timp in care nu poate patrunde nimeni.

…………………………………………

“Pentru mine femeia este marea minune a existentei” (Barbellion)

Sursa : Gabriel Liiceanu – Scrisori catre fiul meu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s